luni, 21 februarie 2011

Scrisoarea unui sef de trib catre presedintele SUA

In prologul cărţii Inteligenta Materiei este un text citat de Dumitru Constantin Dulcan, cu acordul autoarei Jeannine Fontaine, din lucrarea “La medecine du corps energetique”.

Textul reproduce scrisoarea unui şef de trib indian (Pieile Roşii) adresată preşedintelui SUA, ca răspuns la cererea acestuia de a le cumpăra o parte din pământuri.

“Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie.
Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?

Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu. Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă.
Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.

Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.…

Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.

Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal…
El tratează pe mama sa, pământul, şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.

Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?

Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul…
Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc.
Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire. Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.…
Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului. Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri…
Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului.
Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.…
Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.

După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.

Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. “

Iata cum intr-un mod simplu si minunat un indian a expus toata ecologia din zilele noastre. Se pare ca am uitat asta.
Cand uiti o lectie, vei trece prin ea pana o inveti. Se poate invata usor tinand seama de o scrisoare simpla, ceea ce iti spunea bunica, din ceea ce vezi in jurul tau si actionezi. Se poate invata greu si chinuitor cand nu ti cont de cele de mai sus si o patesti pe pielea ta.
Depinde ce cale alegi !

7 comentarii:

Ioana Gînju spunea...

..omul alb nu stia, intre timp a invatat,s-a smecherit.

Anonim spunea...

Este un om cum putini mai sunt acum. Am dat de acest pasaj intamplator sau poate nu deoarece tocmai acum citeam cartea inteligenta materiei si am dat cautare pe google pe numele autorului si printre altele a aparut si blogul tau. Ma bucura faptul ca mai sunt oameni care gandesc ca mine si pe care inca ii mai misca ceva acolo in suflet. Esti om, prieten drag si dupa cum vezi suntem putini.

Costi Balan spunea...

Gand la gand cu bucurie si eu citesc acum cartea respectiva! Suntem mai multi care gandim ecologic si sistemic, dar nu suntem, inca, o VOCE. Noi incercam sa fim constienti si responsabili, oamenii din jur sunt buni dar multi dintre ei nu sunt inca constienti, posibil ca din aceasta cauza sa fie iresponsabili. Dar asta este, toti avem lectii de invatat, unii aleg calea mai grea (fara sa stie asta) si o sa invete lectia in modul dur, responsabilitatea o avem chiar daca o dorim sau nu. O societate bazata pe false valori, este una care se minte pe ea insasi iar pretul se plateste intotdeauna, depinde din ce iti faci castelul: din nisipul iluziilor pe malul scaldat de valurile vietii, sau din piatra valorilor pe stanca vietii.
Salutari omule prieten !

Anonim spunea...

imi place indemnul acestui blog "cautati, fiti curiosi, intrebati" prea putini oameni mai indeamna pe ceilalti sa faca aceste lucruri oare de ce? As cauta dar sa fiu sigura ca cel care imi raspunde la intrebarile puse de mine nu imi da raspunsuri eronate, as fi curioasa daca stiu sigur ca curiozitatea imi face bine si nu rau, as intreba dar sa stiu sigur ca cel pe care il intreb nu-mi va raspunde prin ridicarea din umeri sau cu "se pare ca.....", "posibil ca....." etc. Imi doresc sa existe acea persoana, entitate, cineva.....care sa aibe raspunsuri exacte la toate intrebarile la care caut raspuns.
Oare exista acel cineva prietene drag?

Costi Balan spunea...

Daca vrei, iti pot spune parerea mea (sau credinta mea): un raspuns exact il poti avea numai de la tine! Oricine iti da un raspuns, iti va spune "povestea" lui: experienta de viata a lui, "mostenirile" lui, gandurile, dorintele si sperantele lui. Ele pot fi folositoare dar niciodata exacte, pentru ca nimeni pe lumea asta nu detine toata cunoasterea si pentru ca definitia termenului exact este diferita de la om la om. Pentru noi viata este asa cum o "vedem" noi, iar "vederea" noastra este un pic limitata fata de realitate. Realitatea este mai complexa si cum imi place mie sa cred, mai plina de oportunitati/ferestre. Un lucru privit atunci cand esti vesel si optimist il vei vedea ca fiind ceva minunat de frumos si acelasi lucru atunci cand esti trist/a si deprimat/a il poti vedea tern, sters, urat. Asculta cu atentie vocea care pune intrebarea si vezi pe cine intreaba, fi atent/a la ceea ce simti, daca esti curios si deschis/a poti avea o revelatie: intrebarea nu este pentru o persoana, entitate, cineva...poate sa fie chiar pentru tine si raspunsul este acolo, in emotiile trupului tau si in siguranta pe care o porti cu tine.

Anonim spunea...

as fi vrut ca oamenii de la nasterea lor sa-si cunoasca trecutul, pentru ca pe multi dintre noi aflarea (adevarata)a trecutului ne tine pe loc. Noi fara trecut nu putem merge spre viitor.
Sunt curios /curioasa ce parere ai tu depre acest lucru.

Costi Balan spunea...

Trecutul este important atata timp cat te ajuta sa mergi mai departe. Daca te impiedica sa iti construiesti viitorul atunci poate deveni o problema sau o necunoscuta sau o intrebare care te macina tot timpul, sau...o gramada de alte lucruri. O buna intrebare este: Ce semnificatie/importanta are trecutul pentru tine si cum te ajuta asta sa iti construiesti viitorul?
Revin aici la siguranta pe care o ducem cu noi si care imi place sa o denumesc "sursa de putere ce merge cu mine oriunde ma duc". Unde imi tin aceasta sursa? In trecut, tot timpul cu mine sau in exteriorul meu? Pentru mine, cel mai bine este sa o tin cu mine, sa o cresc in mine si sa o hranesc cu tot ceea ce este frumos in viata mea prezenta. Osho spune ceva interesant legat de probleme intr-o cugetare cu numele Oare de ce fac din tantar armasar: "Eul nu poate exista in pustietate, ii trebuie ceva cu care sa se lupte. Eul exista numai in conflict - Eul nu e o entitate, este o tensiune." spunea asta legat de obisnuinta noastra a tuturor de a ne concentra pe probleme mai mult decat sa ne traim viata sau sa ne construim viitorul. O sa pun un post cu tot articolul lui legat de asta. Adevarat este ca si eu am unele "probleme" de functionare in prezent ce isi au radacinile in trecutul meu. Pe unele incerc sa le rezolv si pe altele sa la inchid ca o carte citita si pusa in raft. Cartea/experienta din trecut este acolo o pot "citi" dar nu o las sa ma influenteze acum. Prezentul si viitorul sunt interesante si sunt curios cum se desfasoara.