Matusa Irina era ca si mama lui, avea un loc aparte si special in sufletul lui Toma. Practic ea l-a crescut in lungile vacante de vara petrecute in satucul frumos de la tara. Ea il iubise nespus pe Toma, nu a avut copii ei si Toma era ca si propriul copil. Tusica, asa cum ii placea lui Toma sa ii spuna, era sora mai mare a mamei lui, care a ramas la tara, in casa parinteasca. Ea isi crescuse fratii si surorile in vremurile grele ale anilor '30-'50, un sprijin de nadejde al mamei sale. Tatal ei, bunicul lui Toma, a luptat pe frontul rusesc si a fost prizonier la rusi cam 6 ani. Au fost vremuri grele pentru familiile din Romania de atunci: razboi, foamete, nemti, rusi, comunisti, etc. Dar toate trec si se insira ca margelele pe ata vietii.
Lui Toma ii placea sa rumege vechi povesti de familie in racoarea serilor de vara. Isi aducea aminte de intamplari din viata lui sau de cum ii poveste Tusica Irina de viata ei. Le gusta si le mirosea si se cutremura in carnea lui cand vedea si auzea filmul intamplarilor, le prindea ca intr-o perla micuta si pretioasa de trecut pe care o insira pe ata timpului. Toma le rasucea si se delecta cu ele, le atingea si le mangaia tandru, se infiora, ca atunci cand pui pe limba o patratica din ciocolata preferata si o lasi sa se topeasca acolo, bucurandu-te de toata aroma si parfumul ei.
Toate povestile din trecutul familiei isi aveau locul in Toma, in cine era el, in ceea ce credea el si uneori chiar fara sa isi dea seama in felul in care se purta. Carnea lui ii spunea asta, gesturile lui o aratau si uneori vorbea cu vorbele cuiva din familie. Cand vroia sa faca ceva si ii trebuia un pic de curaj, Toma o vedea in mintea lui pe Tusica Irina cum ii zambea ca atunci cand a invatat sa mearga pe bicicleta prima oara si isi spunea in cap (parca tot cu vocea Tusicii) "Hai Toma, hai ca poti, ai vointa pentru asta !" In acele momente lui Toma ii disparea gheara de teama din piept si de multe ori ii reusea ceea ce isi propunea.
Dar, la un anumit moment, Tusica Irina se imbolnavise. Toma avea pe atunci cam 14 ani: destul de mare sa inteleaga, destul de mic ca sa fie afectat de asta. Boala a fost rapida si necrutatoare, in 4 luni i-a sapat groapa si Tusa Irina cu fata alba si rece, cu zambetul ei frumos s-a coborat in ea. Toma era baiat mare si nu a plans, ca baietii sunt baieti si nu plang niciodata. Dar cand sicriul a fost coborat in groapa si groparii au aruncat primele lopeti de pamant pe el, sunetul bolovanilor de pamant pe lemnul cosciugului au ars in carnea lui Toma o gheara de dor si frica. Cam in dreptul stomacului a lasat un gol de dor si in dreptul gatului o gheara de frica-acum Toma nu o mai are pe Tusica Irina, acum Toma este singur si ii este frica sa ramana singur si ii este dor de Tusica si de dragostea ei ! Si Toma nu poate sa planga, pentru ca Toma este baiat si baietii nu plang si gheara din piept taie in carnea lui Toma si acum la anii lui.
Gandurile astea se cam invarteau in capul lui Toma intr-una din aceste seri frumoase de vara. Toma statea lungit pe scanul din lemn cu spatar impletit asa cum ii placea Tusicii. Ca atunci cand statea in serile de vara pe prispa casei si Toma avea 6 ani. Tusica il tinea in brate si il infiora cu povesti din viata ei, il mangaia pe Toma si il tinea strans, iar Toma traia in poveste, dar in acelasi timp se strangea in el dragostea Tusicii, siguranta bratelor sale.
Toma il avea acum musafir pe taietorul de lemne cu care a ramas prieten. Stateau in gradina, sorbeau din vinul rece spritat si incet, incet, odata cu asfintitul, discutia aluneca catre trecut si catre momentele de fericire ale lui Toma langa Tusica Irina. La un moment dat Toma a tacut, privirea i-a ramas fixa si parca focalizata undeva departe, la distanta de multi ani si numai pe fata lui treceau umbre. Umbre de zambete, umbre de dragoste si umbre de tristete. La un moment dat Toma a oftat din adancul sufletului si gatul i-a ramas intepenit, trupul lui s-a aplecat ca la o durere de stomac si ochii lui Toma au inceput sa joace fara lacrimi. Toma era barbat acum si barbatii nu plang niciodata.
Taietorul de lemne a observat asta si i-a spus lui Toma ca uneori este bine sa ne permitem sa nu mai fim atat de adulti si atat de responsabili, ca putem macar cu noi insisi sa mai fim copii si ca avem tot dreptul sa ii plangem pe cei dragi care nu mai sunt cu noi atunci cand simtim asta. Tot taietorul de lemne i-a aratat lui Toma ca toata viata noastra cu tot ce se intampla in ea sunt ca margelele intinse pe ata. Tot asa persoanele dragi noua si care nu mai sunt cu noi, au locul lor pe ata vietii noastre. Sunt margele din perle nepretuite care ne infrumuseteaza sufletul pana in ultima clipa a vietii noastre. Ele nu au cum sa dispara, ele vor fi mereu cu noi, niciodata nu ne-au lasat singuri si nu au cum, deorece ele traiesc in noi. Toma, nedumerit, a intrebat: "Cum?" si taietorul i-a desenat o linie pe jos, l-a rugat pe Toma sa se gandeasca la ea ca si cum ar fi linia vietii lui si sa isi aleaga din ce parte vine trecutul si in ce parte se duce viitorul. Toma s-a uitat la linie, a fost atent la simtamintele lui si a ales ca trecutul sa vina din dreapta un pic in spate si viitorul sa se duca in stanga un pic inainte. Taietorul l-a rugat acum pe Toma sa puna toate evenimentele importante din viata lui pe aceasta linie si Toma le-a pus. Taietorul l-a invitat pe Toma sa exploreze linia vietii sale. Toma s-a plimbat pe linia timpului sau si a trecut imaginar prin evenimentele respective de la trecut pana in prezent. Cand a ajuns in prezent, calcand pe linia timpului desenta pe jos, taietorul l-a rugat sa se intoarca spre trecut si sa se uite la linia timpului sau.
Atunci Toma a inteles !
Tot trecutul sau venea catre el, se contopea in el in prezent si se ducea catre viitor. Deci toate evenimentele din trecut, toate persoanele dragi din viata lui care nu mai sunt, exista pana la urma in el, sunt ale lui si nu vor disparea decat odata cu el. Linia timpului nu este decat o linie imaginara pe care mintea noastra, din nevoia de ordine si clasificare, o traseaza - asa cum a trasat-o in praful gradinii Taietorul de lemne.
In aceea noapte, Toma, cu fata in perna, a plans, a plans mult dupa serile frumoase cu Tusica Irina pana golul din stomac s-a umplut cu ceva, ceva cald si frumos. A adormit pe urma linistit si a visat-o pe Tusica Irina cum statea la el in umbrar si vorbea cu ea la un pahar rece de vin spritat si Tusica se bucura de cat de mare crescuse Toma si ce barbat era el, de cate a facut el in viata. De a doua zi Toma stia ca nu este singur, stia ca dragostea primita de la toate persoanele care l-au iubit nu pleaca odata cu ele ci va ramane pentru totdeauna cu el, in sufletului lui. Zambea cand cineva vorbea de Tusica Irina si chiar a uitat ca odata, mai demult, avea o ghera in piept si gat cand se gandea la ea.
Acum respira voios viata !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu