marți, 9 martie 2010

Toma si intrebarile

Toma este un baiat nici prea rau, nici prea bun; istet, dar nu urla stiinta in capul lui; nici urat dar nici frumos din cale-afara. Daca te uiti asa la el nici nu sti cati ani sa ii dai, poate 28, poate 30, cateodata zici si 35 sau chiar 25. Toma este un baiat obisnuit, poate este casatorit si are un copil, poate are doar o iubita cu care vrea sa se casatoreasca sau este singur acum. Are un serviciu normal si castiga ca toata lumea.

Baiatul asta are o casuta ramasa de la bunici, undeva intr-un cartier de case din cine stie ce oras. Casuta este chiar in mijlocul curtii mari si daca te uiti la ea arata ca un nasture rosu lipit pe burta gogonata a unui om de zapada. El iubeste casuta asta si se gandeste la ea ca si cum ar fi casa sufletului sau. Toma locuieste acolo si ii place sa se ocupe de pomi in timpul liber. De multe ori iese in curte si sta singur printre pomii lui. Isi misca mainile pe scoarta elastica a pomilor, rupe cate o crenguta uscata, taie cate o craca, curata locul de la radacina si isi pune intrebari.

Pe Toma il asalteaza multe intrebari, ca pe multi dintre noi. De ce se intampla ceea ce se intampla? Care este motivul pentru care asta provoaca asta? De ce lumea nu imi da dreptate? Oare cum va fi ziua de maine? De ce m-a parasit atunci? Oare nu ma mai iubeste? De ce mama s-a purtat asa cu mine atunci? Daca imi vorbeste asa, oare nu inseamna ca ascunde ceva? Unde s-au dus zilele alea frumoase? De ce trebuie eu sa sufar asa mult acum? Oare cum sa fac sa nu se supere? Unde pleaca dragostea dupa un timp?
De ce ? De ce? ........ multe, multe intrebari.
Cateodata se apuca cu mainile de cap si ii vine sa urle! Cateodata sta, asa, pe loc, ca prostit sau ca un catatonic prins de criza. Se enerveaza, sau cade in depresie..
Dar asta este viata si asta este Toma. Un om obisnuit, ca tine, ca mine, ca oricare altul.

Intr-o zi Toma a luat o decizie: a citit el undeva, parca pe internet, parca intr-o carte, nu mai stie unde, ca ii va fi mai usor daca externalizeaza problema si asa va gasi mai usor ceea ce cauta. Cum o fi inteles el asta, nu stiu, dar stiu ca si-a pus in cap ca pentru fiecare intrebare la care nu are un raspuns sa planteze cate un pom.

A inceput Toma al nostru sa se puna pe plantat. Un pom pentru intrebarea asta, unul pentru cealalta, altul pentru intrebarea aceea si inca unul pentru alta intrebare si asa mai departe. In anume timp, poate un an, poate mai putin sau poate mai mult avea in curte o intreaga padure. Pe langa asta a mai plantat ceva si prin fata curtii, in strada, chiar a ajuns sa planteze asa multi incat aleea mare ce ducea de la poarta la casa era acum o potecuta printre pomi. Stia Toma fiecare pom si povestea lui in detaliu, cand il ingrijea rumega cu placere intrebarea la care nu are raspuns. O soptea duios in capul lui si o intorcea pe toate partile, mai rupea o crenguta uscata, mai uda pomisorul si astfel intrebarea crestea, evolua si se facea copac in toata legea. Incet, incet crestea in Toma credinta ca numai cand va afla toate raspunsurile el isi va gasi linistea, va fi implinit ca om si va avea controlul total asupra vietii sale. Dar nu stia ca pomii pusi de el ii dadeau siguranta si liniste, ca ii iubea si ii acaparau incet toata viata. El credea cu tarie ca acolo este esenta vietii lui, minunea si iluminarea. Se rupea cu greu de pomii lui, abia baga de seama casa si familia, mergea la servici doar ca sa isi asigure traiul, era retras si cu gandul la pomi toata ziua.

Acum Toma era cam singur, unii se uitau la el pe furis si sopteau in spatele lui, zilele treceau greu cand era la servici sau plecat de acasa, nu avea energie si totul era trist. Bucuria lui era in curtea cu pomi.
Ciudat este ca acesti pomi au crescut repede si puternici. Era o adevarata padure la Toma in curte!
Vecinii vorbeau pe la colturi ca pamantul din curtea lui Toma era iradiat si de aceea cresteau pomii in asa hal. Ce nu stiau vecinii era ca doar dragostea lui Toma pentru pomi si intrebari ii faceau sa creasca ca in poveste.
Oricum pe el nu il interesa ce ziceau vecinii, de barfele colegilor ca a ramas singur si este un ciudat, sau de faptul ca oamenii pe strada se uita la el cand sopteste incet, ca un murmur, cate o intrebare sau mangaie un pom imaginar.

A venit o zi de joi, cand Toma venea grabit de la servici catre casa. A deschis poarta cu cheaia, a impins cu umarul in ea (erau cativa pomisori care ocupasera locul si blocau poarta), s-a strecurat usor si a intrat in curte. Ochii lui s-au luminat cand a vazut pomii mari si frumosi. A inchis poarta cu grija si a mers printre pomi si crengi, mangaind o craca, ascultand soapta unei intrebari, curatind ceva de pe scoarta altui pom.
Geanta i-a alunecat usor din mana la radacina unui pom mare (pesemne unul plantat de mai multi ani).

A mers ce a mers printre pomi cale de ceva ceasuri, se inserase deja si ii cam ghioraiau matele, ii era foame si frig. Atunci a vrut sa merga in casa, dar s-a uitat in jur si nu mai stia incotro sa o ia !
A stat asa ceva timp ca prostit ! Nu-i venea sa creada, s-a pus jos incet si in ochi prima a fost panica care a lucit taios, pe urma ceva umezeala de lacrimi.
Pentru prima oara Toma a realizat ca s-a pierdut ! Da, acum el este ratacit in padurea intrebarilor sale !
Odata ce a realizat asta, zvacneste tare in sus si striga din tot corpul:
-Unde este casaaaaa meeeeaaaaaaaa !!!!!!!!
Tipa tare si zgaltaie pomii, racaie coaja lor cu unghia si se se uita haituit in jur dupa casa lui.

Dar pe Toma nu l-a auzit nimeni, padurea din curtea lui era prea deasa si mare.
Pomii fosneau incet in vant, parca zambind la gandul ca Toma este al lor acum.
Pentru totdeauna !

2 comentarii:

Ioana Gînju spunea...

..despre introvertul Toma. si cum ar arata extrovertul Toma?cel care 'planteaza copaci' ca semn al intrebarilor lui, al lumii lui.depinde cit de adinci ii sunt radacinile.....interesanta discutie, frumos scris.

Costi Balan spunea...

Multumesc Ioana pentru ganduri si apreciez ca ai prins esenta. Simteam nevoia sa scriu de asta in urma unor mai multe intalniri cu clienti in sedinte de coaching. Am observat ca multi tineri incep sa intre in vartejul intrebarilor fara sfarsit. Incet, incet, in timp, ajung sa cresca pomi atat de mari sau zidesc ziduri atat de groase incat, uneori, se pierd si se retrag prea mult in ei. Uita la un moment dat sa ridice privirea si sa vada ca sunt mai multe drumuri si carari in viata. Pierd din vedere oportunitatile si alte lucruri frumoase ce sunt dincolo de zid/padure. Poveste este o atentionare, sa evite sa se piarda chiar pe ei. O sa mai scriu de Toma si in alte ipostaze.