marți, 28 iulie 2009

Calugarul care a pierdut lumea

Avea un nume simplu: Gheorghe.
Traia in lumea noastra mondena, moderna si consumatoare de suflete.
A terminat liceul uman, o facultate de litere si un master in filosofie.
A citit peste 1.500 de carti si era un credincios devotat religiei sale.
A iubit 2 femei: pe mama sa care traieste intr-un colt de tara si pe Livia.
Livia l-a parasit. Pentru Gelu care era mai materialist si mai bogat.
A fost 5 ani voluntar la Asistenta Sociala. Ochii, urechile si inima lui au vazut, auzit si au trait toate micile si marile tragedii umane, odata cu cei pe care ii consilia.
Facea parte dintr-un cerc de oameni simandicosi si elitisti. Noaptea se invartea printre "baietii" de bani gata prin cluburi de fite. Ii spuneau "Filosoful", asta nu numai datorita barbii sale ci si felului sau de a fi si de a vorbi. Il primeau printre ei si il luau cu ei, tocmai pentru aparenta culturii.
Pana la 45 de ani a trait, a vazut, a auzit si mirosit, a simtit si a iubit. Practic a trait viata cu bune, cu rele, cu dezamagiri si excese, cu mizerie si lux, cu frica si fericire.
Ajuns la varsta asta ceva din el s-a schimbat si nu a mai vrut sa vietuiasca in aceasta lume mondena, moderna si consumatoare de suflete. A fost scarbit de cata prefacatorie si lacomie era in ea, a fost oripilat de durerea si spaima celor mai multi dintre oameni, a fost cutremurat de falsitatea si orgoliul lor.
A fost la un pas de sinucidere.
Religia lui i-a intins mana. Gheorghe s-a calugarit.
A fugit de lume ca sa isi duca sufletul in pustie si sa caute salvarea. A fugit de lume in lume.
Pe munte a gasit o pestera in care si-a facut locas de rugaciune.
A stat acolo 10 ani fara sa stie de lume, de pacatele ei, de murdaria si necredinta ei. Incet, incet, asa cum dorea, a scos lumea din sufletul si viata sa. A cautat purificarea si inaltarea. A fost singur, un pustnic care isi spala sufletul in apele rugaciunii si postului, un pustnic care dorea ca sufletul sau sa fie mantuit, un pustnic care nu mai vroia sa stie de lume.
Odata, in noaptea neagra ce inchidea anul, a simtit un tremur in stanca de sub capul lui.
Incet, s-a trezit si a iesit afara.
Luna stralucea puternic in vale si totul se asternea limpede sub ochii lui. Luminile orasului din vale au disparut, zgomotele noptii se estompau in fosnetul naturii.
Era pace si liniste, deorece lumea nu mai era.
A trait asa, inca ceva timp. A coborat muntele si lumea nu era, a trecut valea si lumea nu era, a cautat in campie si lumea nu era. A mai mers mult timp si mare distanta, dar lumea nu era.
Trupul sau s-a subtiat si s-a ofilit.
El credea ca este fericit, deorece a pierdut lumea. Asta dorea, sa nu mai stie de ea.
De lume fugise el si acum lumea era pierduta.
Mai inainte sa moara, singur, si-a dat seama ca pierzand lumea si-a pierdut mai mult de jumate din suflet. Pentru ca, atunci s-a uitat in inima lui si a vazut cat de mult pierduse din ea!

Daca stai sa judeci oamenii nu mai ai timp sa ii iubesti !
Maica Tereza

4 comentarii:

astharte spunea...

Cel mai greu este sa fii "calugar" nu in pustii, ci intr-o lume in care la orice pas exista tentatii, unde durerea e la ea acasa, in diferite forme si cantitati, acolo unde inveti de fapt sa iubesti acceptandu-l pe cel de langa tine cu toate micimile lui.
Chiar si atunci cand ne este extrem de greu,cand oamenii de langa noi nu mai sunt...oameni, nu trebuie sa uitam ca si ei sunt particele din marele Univers, aidoma noua, ca nist ecelule angrenate in bunul mers al unui organism...
Neiubirea de semeni e pustiirea sufletului, caci fara Iubire, viata nu are sens!

Costi Balan spunea...

Asa este, ai surprins exact esenta acestei metafore. Pacea si linistea interioara le obti in aceasta lume prin mijlocirea lucrurilor bune catre cei din jurul tau. Isus, Budha, Maica Tereza, Ghandi si multi altii sunt un exemplu demn de urmat. Noi suntem precum cele 2 fete ale monedei una inspre interior si alta inspre afara, dar formam un tot unitar de neseparat.
Iti multumesc pentru gandurile tale Astharte/Isis/Isthar/Afrodita/Diana

Pace celor ce vin,Bucurie celor ce raman,Binecuvantare celor ce pleaca spunea...

Domnnule Costi Balan ,este frumos ce ati scris, insa mi se pare atat de fals. Stiti, imi da impresia ca este "bine" faptul ca el si-a dat seama de falsitatea lumii i ncare trraia si a plecat.Dar cand a plecat?..dupa ce isi cheltuise energia tineretii, dupa ce tot ceea ce fusese zidit in el..era pe deplin corupt...la 45 de ani deja viata aceea era o parte mare a inimii lui---Toata lume spune "acum tarim, bem bine, mancam bine, ne culcam cu cat mai multe gagici ca la batranete nu-om mai putea, lasa ca e vreme atunci sa ne gandim la Dumnezeu si la pocainta. Bun e ceva simbolic ca ati scris sa se inteleaga cat e de falsa linistea ce se cauta acolo..e clar ..infine.. asta mi-a inspirat mie.
reza

Costi Balan spunea...

Cand am scris aceasta metafora obiectivul meu a fost sa scot in evidenta 2 lucruri:
1-oricat am incerca sa fugim de lumea in care traim, ea face parte din noi, cu bune, cu rele, asa cum este ea. A o renega, poate fi o pierdere a umanitatii din noi si a esentei lui Dumnezeu. El iubeste omul asa cum este si mai aproape de El, este cel ce cauta mantuirea.
2-omul este ca o moneda cu 2 fete, una catre pacea/linistea/zbuciumul interior al gandurilor si sufletul sau si alta fata catre lumea din exterior in care traieste si care il influenteaza (creste/educa/ formeaza)si pe care la randul lui o poate influenta.
Parerea mea personala este ca mai sfant este cel ce traieste in mijlocul lumii si incerca sa aduca alinare, bunavointa, mantuire in ea, decat cel care fuge de lume. Este ca si cum nu ar avea putere sa infrunte pacatul acolo unde este si se retrage din calea lui. Toti marii parinti crestini (sau de alta religie) au fost in pustie unde au aflat o cale spre mantuire si pe urma s-au intors in lume ca sa ajute lumea sa se mantuiasca, nu a fugit de lume ca sa o piarda.
Multumesc pentru gandurile tale cel ce vi cu Pace !