Nu taia din cruce

Pentru tine dragule trecator cu ochii peste aceste randuri, iti imparatasesc o poezie, data mie de unul din parintii de pe muntele Athos. Rabdare ai sa citesti totul, e frumoasa si merita !

Nu taia din cruce

Cumplita e lupta, povara e grea.

Suspin din adancuri. O, cat va dura?

Dar rabda, ca atunci la sfarsit,

Vedea-vei tu crucea , cat ti-a folosit.

Pe piatra cea rece, la margine de drum,

Sta frant de oboseala, batranul, acum.

Abia se mai misca, de tot istovit,

Poveri de tot felul, azi l-au cuprins.

Se uita in urma, la drumul parcurs.

La anii cu soare ce-n vreme s-au scurs.

O viata de zbucium, o viata de chin.

La toate zice , pana astazi, AMIN.

Dar vai, nu mai poate , in inima-i frant.

El pune jos crucea, aicea, pe pamant.

O clipa ezita, putin s-a indoit.

Apoi isi ia cucea, din nou a pornit.

Primeste putere, si oricat s-ar trudi,

El stie ca-n ceruri, raspuns va primi.

Acolo, afla-va ce aici n-a-nteles

In viata de zbucium, un suflet ales.

De aceea el tace si rabda mereu,

Pornind spre casa, spre al sau Dumnezeu.

Si cand in coliba, sta noaptea culcat,

Prin vis la-ntrebari raspuns a aflat.

Se vede in vis, cum porneste la drum,

Cu crucea in spate ca si pana acum,

Spre tara promisa, spre tara de sus.

Poveri ce in spate, ce Domnul i-a pus.

Dar, iata, se vede cetatea in zari.

Ea pare aproape, dar sunt inca mari.

Mai greu parca-i drumul, acum la sfarsit,

Sub cruce, arsita, aproape-i istovit.

Caci vai, nu mai poate, in inima-i frant.

El pune jos crucea, aici pe pamant.

Ce buna-i odihna, nu s-ar mai scula,

Ce bine-i la umbra, aici tot ar sta.

Sa treaca deasupra, voieste la fel.

Si crucea aceasta, este atat de grea,

Putin din ea daca ar taia!

Ar fi mai usoara, mai bine de dus,

Pe drumul ce inca, mai duce in sus.

Si taie in graba, porneste din nou,

Alaturi de el si parca altii erau.

Nu simte povara, din cruce a redus!

Cu greu urca altii ,cu crucea in sus.

Dar iata , c-ajunge la tinta, a sosit!

Mai este doar un sant ce trebuie sarit.

Si-n fata e orasul, splendida cetate,

Cu porti mari deschise si cu nestemate.

E tinta suprema, sfarsitul ideal,

Ce poate s-aduca si ultimul val.

Dar iata ca santul e de netrecut.

Nu sunt acolo, poduri, nimic de trecut.

Aminte si-aduce, de cruce atunci,

Tu poti peste groapa, drept pod s-o arunci!

Dar cand sa incerce, e santul mai lat,

Exact cu atat cat din cruce a taiat!

Incearca intr-una, o pune din nou,

Peste nu poate trece, nici macar un erou.

O Doamne ! Atunci de nu as fi tatiat,

Acum, eu aicea, nu as mai fi stat!

Si plange si striga, boceste cu amar,

Dar crucea-i prea mica si totu-i in zadar.

Si-n fata e orasul, splendida cetate,
Cu porti mari deschise si cu nestemate.

E tinta suprema, sfarsitul ideal,

Si totusi, e oprit de ultimul val.

Atunci se apropie un alt calator,

Cu crucea in spate, si-n suflet, cu dor.

Se opreste si el la acelasi obstacol,

Pune si el crucea, din care n-a taiat.

E tocmai atat cat santul de lat.

Calatorul trece, batranul paseste dupa el,

Dar crucea trosneste si s-a prabusit.

In acea clipa, batranul din somn s-a trezit,

Se uita in jur, se vede culcat:

O Doamne! Ce bine ca nu s-a intamplat!

Ca toata incercarea, a fost doar un vis,

Ca sunt inca in viata si nu in abis!

Din crucea, din care tu Doamne mi-oi da,

Eu nu voi taia, oricat ar fi de grea.

Rabda-voi cu grija, pasi-voi mereu,

Cu crucea in spate, pana la Dumnezeu.

Parintele care ne-a dat poezia mai spunea ca unora Dumnezeu la da crucea mai grea decat altora, greutatea ei fiind mare si drumul lor fiind greu.

Dar acelora care isi duc aceasta cruce, Dumnezeu le da o samanta care face ca si sufletul lor sa creasca odata cu drumul si greutatea crucii. Si locul lor, Dumnezeu il pastreaza mai aproape de al inteleptilor decat de cel al nebunilor.

Tu care astazi, porti crucea la fel,

Priveste la tinta, priveste la EL

Din cruce iubite nici cand sa nu tai,

Caci chiar si o bucata, te-opreste din rai!