Conexiune

A trecut cam mult timp de cand nu am mai simtit fiorul naturii care isi ia in stapanire mediul si genereaza viata. Azi dimineata in drum spre servici am prins o fereastra de soare si claritate in atmosfera si am fost lovit de explozia de verdeata din jurul meu. Probabil si de la ploile din ultima vreme, sau poate atentia mea a fost concentrata pe plantele din jur de data asta, dar efectiv am simtit natura din jur. Copacii cu frunzele deodata mari, primele corcoduse verzi abia mijite, mirosul reavan si proaspat de plante si iarba, muzica linistita a frunzelor miscate de un vanticel jucaus.

Pentru un moment am fost transpus in mijlocul unei paduri, departe de grijile cotidiene si cu o pace adanca in suflet. Am tras aerul curat pe nas cu toate senzatiile de proaspat si verde inundandu-mi plamanii. Mersul parca era mai elastic si ochii mai linistiti dar cu mai multa viata, in muschii de pe maini si picioare simteam conectarea cu mediul vegetal.

Nu au fost decat cateva clipe, cale de 100 m, dar m-am surprins in lucirea de oglinda a unei ferestre de casa cu un zambet pe fata si pace pe chip.

Atunci mi-am dat seama de ce se uitau oamenii la mine un pic contrariati cand treceau pe langa mine. Fete ursuze si adormite, sau plate cu ochi de peste, sau efectiv atente pe unde merg, dar in orice caz subconstientul meu le inregistra ca fiind in rutina aproape robotica a drumului catre munca. Oamenii erau contrariati de faptul ca unul care se vede clar ca merge la munca zambeste aiurea cu ochii prin copaci si tufe.

Ce mi-a placut cel mai mult este faptul ca si ei se uitau pe urma in tufe si copaci sa vada la ce ranjea ala cu sapca pe drum. Ma uitam in urma lor si mersul lor se schimba, era mai elasitc, mainile se miscau pe langa corp si umerii se relaxau, sunt sigur ca zambeau si ei.

Doar o clipa sa dai voie frumosului si viului sa te atinga si ti-ai umplut bateriile pe ziua respectiva, nu trebuie decat sa deschizi ochii si inima, nimic mai mult!

Cand am ajuns la destinatie, in orasul agitat, praful deja incepuse sa se ridice si masinaria grea a spatiului incepe sa te inghita. Cu capul in jos, dau sa traversez o straduta mica si ingusta, un om cu lumina jucausa in suflet a scris mare pe trotuar cu vopsea alba: Priveste cerul !
Instinctiv am ridicat ochii la cer si am zambit cu gura pana la urechi de micul joc al conditionarii. Senzatia buna mi-a revenit ! Dupa 20 m, probabil tot omul jucaus a scris : Nu-i asa ca acum zambesti !
Asa era si in gand i-am multumit pentru darul facut fiecarui calator care trecea prin acel loc, i-a daruit o bucata de cer !