O frumoasa poveste despre iubire….de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.
De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.
Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.
Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.
Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.
După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!! Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.
„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.
„Este clar că nu e bun de nimic!"
După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.
Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.
Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.
„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!"
Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.
„Nu este mare lucru", îi răspunse ea.
„În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."
„Pe Eli?"
„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."
„Dar de ce?"
„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.
„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.
„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.
Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:
„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire.
Dar chiar atunci îşi auzi numele:
„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător.
Pancinello se opri.
„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!"
Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.
„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.
„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.
„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare că ai adunat ceva etichete..."
„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"
„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"
„Chiar nu-ţi pasă?"
„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"
Pancinello începu să râdă:
„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"
Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:
„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"
Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...
„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.
„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.
„Ştiu, mi-a povestit despre tine."
„De ea de ce nu se prind etichetele?"
„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"
„Cum adică?"
„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"
„Păi, nu prea..."
Eli zâmbi.
„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."
Eli îl puse jos pe Pancinello.În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:
„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"
Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:
„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"
Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...
Din cand in cand ma uit si vad ca am multe buline si stelute pe mine. Inca bulinutele ma mai intristeaza si stelutele ma bucura. Dar au inceput sa si cada jos unele, mai ales cand imi dau seama ca valoarea care le-o dau este chiar grutatea de pe inima mea. Cand nu le mai dau valoare ele se desprind si cad !
Din cand in cand ma uit si vad ca am multe buline si stelute pe mine. Inca bulinutele ma mai intristeaza si stelutele ma bucura. Dar au inceput sa si cada jos unele, mai ales cand imi dau seama ca valoarea care le-o dau este chiar grutatea de pe inima mea. Cand nu le mai dau valoare ele se desprind si cad !
4 comentarii:
Ca om cu handicap fizic ma regasesc in personajul povestii... si cred ca exista si Lucia :)
Minunat a fost, ma bucur c-ai impartasit.
Soarele, Vasile, este acelasi pentru toata lumea. El da caldura si lumina pentru toti, indiferent ce "etichete" ducem dupa noi, sufletul nu il poate incatusa nimic decat noi insine. Unii duc o eticheta, altii duc o cruce, pentru cei ce duc crucea, chinul si efortul este mai mare. Un parinte de pe Athos spunea, legat de acest lucru, ca si sufletul omului acela creste si se face mare, mai aproape de Dumezeu, cu cat este crucea mai grea.
uneori, o eticheta cantareste mai mult decat o cruce ... chiar daca soarele e unul pentru toti, noi fiecare suntem altfel, pentru oricare ... si asa, chiar si soarele se vede altfel ... lemnul se incalzeste, otelul se corodeaza
Metaforic vorbind, crucea este ceea ce ducem toti sub forma de destin. Etichetele sunt acele lucruri ce se lipesc de noi, vin din exerior si au o valoare data numai de noi, la un studiu atent ele nici macar nu au substanta. Parerea altora, onoruri, titluri, blesteme si catalogari, tot ceea ce nu tine de adevarata noastra fiinta le putem privi ca etichete. Greutatea/valoarea lor este data de semnificatia lor in mintea noastra. Asta numai noi o putem face, nu cineva din afara!
Trimiteți un comentariu