Dor de poveste, de vise si de fapte bune

Este noapte si un pic cam frig. Ma surprind ca ma uit pe geam cu melancolie, si ma intreb de ce oare !? Ma uit mai bine, ascult cu urechile ciulite...nu imi dau seama de ce !? Ma mai uit inca o data, cu atentie. Nu vad decat strada pustie si tacuta, e tarziu, foarte tarziu. Trotuarul este cenusiu si anost sub lumina singurului felinar de pe strada. Balti inghetate si noroi impietrit in turturi la rotile masinilor.

"Baba", un caine pribeag de la casa de peste drum, latra la nimeni in mijlocul strazii. Latra, asculta cu atentie, iar latra, iar asculta. Ma uit la ea si imi spun in gand: "Ce mata, latri ca proasta si tu ! Nu vezi ca numai noi doi suntem treji la ora asta !" Ma uit la catea si ma gandesc ca poate stie ea de ce latra, poate a trecut un duh straniu pe strada, un duh ce lasa melancolie si dispret in urma lui. Un duh pe care nici "Baba" nu-l sufera. Ea il adulmeca si il cearta sa plece. Ma trece un fior de frig pe spate si ma aduce in realitate: "Rahat, duhuri si rahat ! Nu exista duhuri ! Este numai frica din tine !"

"Baba" se plictiseste si intra in scara la caldurica. Ma luminez deodata, imi dau seama: da, asta este ! De aceea ma prins melancolia, de frica ! Ciudat, dar care este motivul pentru care imi este frica !? Si las melancolia sa ma cuprinda total, ma cufund in bratele ei matasoase si otravitoare, o las sa intre in mintea si trupul meu ca un drog-sti ca iti face rau dar iti place foarte mult. Si vad in mintea mea zapada si vise, clipe magice pe care le-am trait aievea odata, demult ! Vise si fiorul povestilor insotite de vuietul crivatului de afara, de teama frigului amestecata cu bucuria unei plapumi calde.

Da, asta este! E ajunul Craciunului, se apropie Anul Nou si nu a nins!

Zapada parca sterge pacatele oamenilor si daca nu o am, ma ia frica sa nu imi pierd visele si ma inhata melancolia dupa vremuri care nu se vor intoarce!

Si atunci imi vine in minte o poveste, o poveste draga pe care te las sa o citesti si tu:

Fetiţa cu chibriturile

de Hans Christian Andersen

Era un ger grozav; ningea şi incepuse a innopta: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul acela şi pe intunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci cand plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei ii rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, incat mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cat p-aci era să fie strivită intre două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt il luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, cand o avea şi el unul.

Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare.
Biata fetita!
Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mult, si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate crapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi.
Manutele ei erau aproape inghetate de frig.
A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse!

Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezut, deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.
Mai aprinse inca unul.

Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai sus, tot mai sus, si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele.
Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer.
"A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea:
"Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".

Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!
"- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. "
Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei.
Se facu o lumina ca ziua.
Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa sus, asa sus, si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului.

Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsa.

"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva.

Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului Nou.

Si ma gandesc acum:
Cand mori cu adevarat!?
Oare cand nu mai visezi?

Inima ta ce spune ?

Craciun frumos, cu multe vise si fapte bune iti doresc draga omule ce treci cu privirea prin aste ganduri razlete !

Poveste cu etichete: Pancinello si bulinele

Aceasta frumoasa poveste am primit-o de la cineva drag si deoarece mi-a placut foarte mult o scriu aici sa o cititi si voi, dragi trecatori prin aceste pagini.

O frumoasa poveste despre iubire….de Max Lucado

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Acesta îşi avea atelierul pe un deal, de la a cărui înălţime se vedea întreg satul.Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochii mari. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau pălărie, alţii purtau costum. Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat.

De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celălalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu bulinuţe negre. Cât era ziua de lungă îi vedeai pe străzile satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt.Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline.

Tot steluţe primeau şi cei talentaţi; unii puteau ridica greutăţi deasupra capului, alţii puteau sării peste cutii înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântece frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.

Alţii însă nu ştiau să facă prea multe lucruri şi aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre aceştia din urmă.

Tot timpul încerca să sară cât mai sus, ca alţii dar întotdeauna cădea la pământ. Iar când ceilalţi îl vedeau jos se adunau buluc în jurul lui şi lipeau buline pe el. De multe ori se mai şi zgâria în cădere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar după aceea când încerca să le explice omuleţilor de ce căzuse mereu spunea câte o neghiobie şi toţi se îngrămădeau să lipească şi mai multe buline pe el.

După un timp avea atât de multe încât nu mai vroia să iasă pe stradă, se temea că va face iar ceva anapoda: cine ştie, o să-şi uite pălăria sau o să calce într-o baltă... şi imediat o să primească bulinuţe!!! Adevărul este că avea atât de multe buline încât ceilalţi omuleţi veneau şi îi lipeau altele fără nici un motiv.

„Merită mulţimea asta de buline negre", îşi spuneau omuleţii unii altora.

„Este clar că nu e bun de nimic!"

După un timp Pancinello a ajuns să creadă ce se spunea despre el:„Aşa este nu sunt bun de nimic!", îşi spunea el.În rarele dăţi când ieşea din casă stătea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simţea mai în largul lui.

Într-o zi, se întâlni cu un omuleţ total diferit de ceilalţi: nu avea nici steluţe, nici buline. Era din lemn şi atât. Era o fată pe nume Lucia.

Să nu credeţi că oamenii nu încercau să lipească etichete şi pe ea! Încercau numai că nu rămâneau lipite ci cădeau. Fiindcă nu avea nici o bulină unii o admirau atât de mult încât se grăbeau să-i lipească o steluţă. Dar nici una nu stătea lipită. Alţii insă o priveau cu dispreţ fiindcă nu avea nici o stea şi atunci vroiau să îi lipească o bulină dar şi aceasta cădea imediat.

„Ca ea vreau să fie", îi trecu prim minte lui Pancinello.

„Nu mai vreau să primesc etichete de la ceilalţi!"

Aşa că o întrebă pe Lucia cum se face că ea nu are nici o etichetă.

„Nu este mare lucru", îi răspunse ea.

„În fiecare zi mă duc să îl văd pe Eli."

„Pe Eli?"

„Da, pe Eli, tâmplarul, îmi place să stau cu el în atelier."

„Dar de ce?"

„Ce ar fi să descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!" Şi cu aceste cuvinte, Lucia se întoarse şi plecă.

„Dar crezi că-i va face plăcere să mă vadă?!?" strigă el după ea. Însă Lucia nu-l mai auzi. Aşa că Pancinello se întoarse acasă, se aşeză la fereastră şi începu să se uite cum alergau omuleţii de colo-colo, lipindu-şi etichetele unul pe celălalt.

„Dar nu este drept!", îşi spuse el supărat. Şi pe loc se hotărî să meargă le Eli.

Se îndreptă spre deal şi urcă pe cărarea strâmtă până ce ajunse în vârf. Când intră în atelier, făcu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIAŞE. Scaunul era cât el de înalt. Ca să vadă ce se află pe bancul de lucru trebui să se ridice pe vârfuri. Ciocanul era lung cât braţul lui! Înghiţi în sec şi îşi zise:

„Eu aici nu rămân!", şi se îndreptă spre ieşire.

Dar chiar atunci îşi auzi numele:

„Pancinello, tu eşti?", se auzi un glas pătrunzător.

Pancinello se opri.

„Cât mă bucur să te văd, Pancinello! Vino mai aproape, vreau să te văd mai bine!"

Pancinello se întoarse încet şi îl privi pe meşterul tâmplar, un bărbat înalt, cu o barbă stufoasă.

„Ştii cum mă cheamă?", îl întrebă Pancinello.

„Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat!"Eli se plecă, îl ridică de jos şi îl aşeză lângă el pe bancă.

„Hmm...", murmură meşterul îngândurat, în timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.

„Se pare că ai adunat ceva etichete..."

„Nu am vrut, Eli! Am încercat din răsputeri să fiu bun!"

„Pancinello, copilul meu, în faţa mea nu este nevoie să te aperi! Mie nu-mi pasă ce spun ceilalţi despre tine!"

„Chiar nu-ţi pasă?"

„Nu, şi nici ţie nu ar trebui să-ţi pese! Cine sunt ei – să împartă etichete bune sau rele? Şi ei sunt tot omuleţi de lemn ca tine. Nu contează ce gândesc ei, Pancinello. Contează doar ceea ce gândesc eu, Iar eu cred că eşti o persoană tare deosebită!"

Pancinello începu să râdă:

„Eu, deosebit? De ce aş fi deosebit? Nu pot să merg repede, nu pot să sar, vopseaua mi se duce. De ce aş însemna ceva pentru tine?"

Eli se uită la Pancinello, îşi puse mâna pe umărul lui micuţ şi spuse încet:

„Fiindcă eşti al meu, de aceea însemni foarte mult pentru mine!"

Nimeni..., niciodată... nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . şi în plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte...

„În fiecare zi am sperat că vei veni la mine", continuă apoi Eli.

„Am venit fiindcă m-am întâlnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete", răspunse Pancinello.

„Ştiu, mi-a povestit despre tine."

„De ea de ce nu se prind etichetele?"

„Fiindcă a hotărât că este mai important ce gândesc eu despre ea, decât ce gândesc alţii. Etichetele se lipesc de tine doar dacă le laşi!"

„Cum adică?"

„Etichetele se lipesc doar dacă le consideri importante. Dar cu cât te încrezi mai mult în dragostea mea, cu atât mai puţin îţi pasă de etichetele pe care ţi le pun ceilalţi oameni. Înţelegi?"

„Păi, nu prea..."

Eli zâmbi.

„Vei înţelege cu timpul. Acum eşti încă plin de buline negre. Deocamdată îţi va fi de ajuns să vii la mine în fiecare zi, iar eu îţi voi aduce aminte cât de important eşti pentru mine."

Eli îl puse jos pe Pancinello.În timp ce acesta se îndrepta spre uşă, Eli îi spuse:

„Nu uita, eşti o persoană deosebită fiindcă eu te-am creat! Iar eu nu greşesc niciodată!"

Pancinello nu se opri din mers, dar gândi:

„Cred că Eli chiar vorbeşte serios. Poate are dreptate!"

Şi chiar în clipa aceea căzu de pe el o bulină...

Din cand in cand ma uit si vad ca am multe buline si stelute pe mine. Inca bulinutele ma mai intristeaza si stelutele ma bucura. Dar au inceput sa si cada jos unele, mai ales cand imi dau seama ca valoarea care le-o dau este chiar grutatea de pe inima mea. Cand nu le mai dau valoare ele se desprind si cad !