Pune paharul jos!

Un psiholog ii invata pe cursantii lui despre ' managementul ' stressului.
A luat un pahar de apa si s-a plimbat prin sala...in liniste.
Toata lumea astepta o intrebare de genul - este pe jumatate plin sau pe jumatate gol.

La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul si si-a intrebat auditorii :
" Cat de greu este acest pahar cu apa ".

Mirati, cursantii au dat raspunsuri intre 250 si 500 ml.

Raspunsul psihologului a fost urmatorul :
"Greutatea absoluta nu conteaza. Conteaza cat timp il vei tine ridicat. Un minut - nici o problema. O ora - o durere de brat . O zi - iti paralizeaza bratul. In fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimba. Se schimba doar timpul ... si cu cat e mai lung, cu atat mai greu este. Stresul si grijile din viata sunt asemenea paharului cu apa. Daca te gandesti putin la ele ...nu se intampla mare lucru. Daca te gandesti mai mult la ele...incepe sa te doara sufletul. Daca te gandesti tot timpul la ele - iti paralizeaza mintea...nu mai poti sa faci nimic."

De aia este important sa te eliberezi de stres. Cand ajungi acasa pe seara...lasa-ti grijile deoparte. Nu le purta cu tine in noapte.
Pune paharul jos !

In viata, primesti ceea ce dai !

Intr-una din zile un negustor de produse lactate (laptarul) primeste o invitatie de a se prezenta la Judecatorie pe data de cutare si cutare, fiindu-i intentat un proces de catre brutar. Omu' e foarte ingrijorat si pana la data procesului nu-si mai gasea linistea. Se tot intreba cu ce o fi invinuit.

Brutarul insa stia. Si inca cum.
Il tot banuia pe laptar ca il inseala la cantar, atuncea cand cumpara de la el unt. Asa ca nu o data, dupa ce laptarul ii aducea kilu' de unt si pleca, imediat cantarea marfa, in prezentza unor martori.

Intr-adevar, banuielile sale erau justificate. Ba primea 900 g, ba 800, au fost cazuri cand a primit si 750 g de unt in loc de 1 kg.

In ziua de judecata, judecatorul il intreaba pe negustorul de lactate:
- Spune, dumneata ai cantar cu care sa cantaresti untul ce-l vinzi?
- Nu, domnule judecator. Nu am.
- Pai, atuncea cum pretinzi ca vinzi untul cu kila?
- Pai, sa vedetzi. Eu am o balantza, pun pe o parte a balantzei kilu' de paine ce o cumpar de la brutar, iar pe cealalta parte pun unt pana ce balantza se echilibreaza.

Poveste de Craciun

Noaptea inghetata isi tipa viforul si gerul peste apa lacului inghetat. Luna mare ce s-a itit dintre muntii stancosi, se vedea acum in toata splendoarea ei si poleia cu lumina de argint lacul, muntii si brazii din margine.

Omul gafaia si se lupta sa faca partie catre marginea de lac, in locul unde putea sa intre pe oglinda inghetata a acestuia. Era imbracat in cojoaca mare de muntean si tragea cu osardie o sanie incropita din stinghii de brad. S-a oprit pentru o clipa, s-a indreptat de spate, cu dosul mainii stangi, si-a sters din barba aspra gheata rasuflarilor si a tras tare pe nas parfumul rece al brazilor. Cu toate ca era inghetat si muschii il dureau de la efort, omul era fericit.
A ajuns !
Acolo in marginea lacului, langa brazii mari, paraul inghetase intr-o mica cascada de apa impietrita.

Parca se mai domolise si vantul si aerul inghetat incremenise in lucirea lunii. Nu isi auzea decat rasuflarea adanca si scartaitul zapezii sub talpile cizmelor. Din cand in cand un lup urla departe, nu a jale si teama, ci a chemare pentru suflete ratacite.

Omul s-a oprit, a tras sania langa el si din desaga mare de pe ea a insirat frumos uneltele in stanga sa. Si-a facut cruce de 3 ori, a batut din palmele inchise in manusile groase din lana, sa dezmorteasca degetele si s-a apucat de treaba.
A mesterit, taiat, cioplit si curatat cam 3 ceasuri. Cand a sfarsit, s-a oprit, s-a dat 2 pasi inapoi si s-a uitat la ce a facut. Din oglinda apelor inghetate acum ii zambea Maica Domnului prinsa in gheata cascadei cu Pruncul in brate tinut sub apele incremenite in frig ca si cum undele inghetate il spala de tot ce este murdar pe lumea asta.

Omul a zambit, i-a placut ce a realizat!
Infrigurat a scotocit prin buzunarul mare al cojoacei. De acolo scoase cu grija o mica sticluta invelita intr-o naframa. Scoase dopul si turna apa sfintita din ea pe fruntea Maicii Domnului. Aceasta curse incet si ingheta in coltul ochilor, ca doua lacrimi de fericire pentru pruncul scaldat in undele incremenite ale cascadei.

A strans uneltele cu grija, le-a indesat in desaga din sanie si a dat sa plece cu multumire in suflet. S-a oprit si s-a uitat iar la lac, la padure si munti, la frumosa infatisare mesterita de el din apele inghetate. Fericirea si multumirea se vedea in ochii sai, se auzea in respiratia linistita si se simtea in inima lui plina de iubire. Isi facu iar 3 cruci mari si porni inspre padure sa taie ceva lemne pentru foc si ceva crengi de brad de pus prin casa, sa le miroasa a padure si celor 3 prunci ai lui. La gandul lor, inima brabatului se incalzi mai tare si isi aduse aminte de povestea veche a Maicii Domnului si a nasterii lui Isus si a zilei de sarbatoare a Craciunului ce va sa vie curand. Sufletul sau era plin de bucurie pentru ca stia ca o sa stea cu cei dragi si o sa petreaca cu familia si prietenii sai.

Ce nu stia el, era ca in noapte inghetata, printre brazii padurii, umerii lui luceau in mii de diamante desprinse parca din luna. Pulberea de gheata din sculptura cascadei lucea ca praful de stele si parca un inger il poleise pe barbatul ce mergea agale catre casa.

Boierii care au fost de Craciun la lacul inghetat, veniti sa se bucure de gheata si de lunecusul pe patine au descoperit minunea din gheata si au fost minunati de maiestria ei. De atunci locul se numeste Scaldatoarea Maicii Domnului si se spune ca omul curat care se scalda acolo ii da Bunul Dumnezeu tarie in oase si copii multi si sanatosi.

Putini stiu de povestea barbatului ce plecase dupa lemne si cum, ceva praf de stele cazut pe umerii sai, l-a indemnat sa faca aceea minune cu uneltele sale de tamplar, intr-o noapte rece din ajunul Craciunului. El nu stie cum a ajuns sticluta de apa sfintita stransa in naframa din buzunarul sau si nu se mai intreba de asta.
In acea noapte s-a spalat de toate intrebarile pe care le avea si a trait multumit si impacat cu el, cu ceilalti si cu Bunul Dumnezeu.

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALTII

"Intr-o zi,un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:


-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

-Tipam deoarece ne pierdem calmul,zise unul dintre ei.

-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? inreba din nou inteleptul

-Pai,tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude,incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi,nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta,ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati,cu atat mai tare trebuie sa strige,din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor,suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc,doar soptesc,murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final,inteleptul concluziona, zicand:

-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta,nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."


Mahatma Ghandi

Poveste de primvara

Lumina joca in luciri vesele in ochii ei umbriti de genele noptii ce a trecut. Un fum se rdica usor din ceata campiei sperantelor. Este acolo si o poate atinge daca intinde mana.

Gheata de pe brate si trup este subtire, casanta si rece. Demult, iubitul ei Frigul a sarutat-o si a ascuns-o in blocul de gheata. De atunci ea doarme noaptea viselor lui, rece afara si calda inlauntru, cu printi si printese, cu dragoni si inorogi, cu pitici si vrajitoare, cu magie si realitate cruda, cu paduri verzi si munti inalbiti.

El, gelos, a vrut sa o pastreze numai pentru el si i-a zidit cocon de gheta cu vise frumoase. Ea, principiul vietii frematande, s-a scufundat in dorinta lui. Ce nu a stiu el: sarutul lui de gheta si frig a fost daruit cu dragoste. Iar bobul acela mic de iubire a stat in inima ei si a crescut incet, incet, pana a incalzit totul trupul.

Ea rade, se scutura de posghita ghetii si intinde mana pe campia sperantei. La atingerea ei mugurii de viata incep sa cresca.

Ea rade si stie ca el va veni iar la ea si atunci apa si focul se vor unii iara ca sa nasca un nou sambure de iubire.

Jocul ratiunii si credintei

Cateva lucruri importante am invatat si experimentat in pregatirea de coach si in lucrul cu clientii mei:

• avem credinte si functionam conform lor.
• unele credinte ne ridica potentialul in anumite contexte si altele ne pun bete in roate.
• daca omul are o credinta care il ajuta sa functioneze, care nu intra in conflict cu cei din jur, cu viata celorlalti si pe termen lung ii aduce beneficii -atunci lucreaza cu ea si ajuta-te de ea.

Daca privim omul dintr-o perspectiva sistemica - omul, el insusi un sistem ce cuprinde in el mai multe sisteme (fizic, mental si spiritual), interactioneaza cu alte sisteme (alti oameni, natura, mediul spiritual, etc) in sensul functionarii (isi traieste viata) cu scop mai clar sau mai putin clar. Daca functionarea omului este puternic influentata de sistemul lui de credinte si respecta "ecologia" in interactiunea lui cu celelalte sisteme, pentru mine credintele lui sunt OK si fiecare poate sa creada in ceea ce convingerile si viata traita cladeste in el la nivelul de credinte. Pentru unii poate fi religia ortodoxa, musulmana sau budista, pentru altii poate fi determinismul darwinian si stiinta dusa la extrem, etc. Credintele care te "imping" de la spate in drumul vietii tale ajung pana la urma sa iti imprime obisnuinte echivalente cu ritul religios: fie ca te rogi conform unui ritual fie ca ai un ritual (procedura) de cercetare, baza de credinte este la fel, difera obiectul credintei.

Diferenta apare in momentul in care privesti lucrurile dintr-o perspectiva holistica, este ca si cum ai adauga a 3-ea dimensiune spatiului. Aceasta perspectiva apare in momentul in care "vezi imaginea de ansamblu" a perspectivei sistemice si te intrebi: care este scopul nostru (al tuturor sistemelor care cuprinde si omul), care este directia (de unde venim si incotro ne indreptam), ce se intampla cand mori si dupa cu constienta ta de sine-dispare sau se transforma, etc. O gandire mecanicista in acest caz te duce la teoria influentelor sistemelor mecanice deterministe gen cauza-efect si oricat de complex ar fi studiul si de complexa influenta te va intoarce tot la punctul de vedere sistemic fara sa iti ofere un raspuns la aceste intrebari.

Cineva cu o anumita inclinatie catre orientalism ti-ar raspunde ca omul este chiar Dumnezeu si gresim cand cautam in exteriorul nostru raspunsul. Ceea ce te poate duce la ideea ca atunci omul poate face orice conform propriilor directii si scopuri. Luand in considerare ca pentru un singur om cunoasterea este limitata (nu poate cuprinde cunoasterea tuturor oamenilor si a tuturor consecintelor) nu mai tinem cont de "ecologie" si de influenta sistemelor si ne contrazicem in logica-suntem sisteme care influenteaza alte sisteme si suntem influentati de acestea, deci nu putem face chiar tot ceea ce vrem. Iar in aceasta perspectiva omul se bazeaza pe simturi (vedere, auz, gust, miros, emotii simtite in trup, pipait, etc) si gandire deductiva (care este limitata la nivelul de cunoastere al unui singur om). Aici ne punem credintele numai in noi si sinele nostru.

Altcineva care are o anumita inclinatie catre religie poate spune ca raspunsul la acele intrebari este Dumnezeu, fiinta atotputernica si cuprinzatoare, Dumnezeu care ne-a creat cu scopul adorarii si respectarii legilor sale (crestine, musulmane, etc) si directia este cea a mantuirii sufletelor noastre (putem spune: Karma si lectii, Biblie, Coran, extraterestrul superavansat, etc). Dar si aici ar insemna ca totul este deja "scris", "aranjat" si nu avem decat un control si automat o responsabilitate (atunci cand ai control ai responsabilitatea consecintelor de actiona si detine) iluzorie. Nu intru in amanunte de ordin filozofic-religios, dar pot spune ca la extrem, din acest punct de vedere ne punem credintele numai in exteriorul nostru.

Realitatea este ca ambele sisteme de credinte ne pot ajuta sau impiedica sa functionam in mod ecologic si conform cu dorintele noastre, iar daca ne ajuta, pentru mine in mod particular, in coaching este OK. Oricum am "invarti acest bostan" tot la o contopire si completare reciproca a celor doua perspective ajungem, daca eliminam extremele. Este foarte important cum ne folosim resursele interne si controlul legat de influentele externe, ecologie si spiritualitate. Nu sunt decat fete diferite ale aceleasi monede sau perspective diferite ale aceluiasi fenomen/experienta.

Legat de acest subiect este foarte frumoasa urmatoarea povestire:

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…

- Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie…

Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare.

-Esti crestin, nu-i asa, fiule?

- Da dle, spune studentul.

-Deci crezi in Dumnezeu? Cu siguranta Dumnezeu e bun?

-Desigur, Dumnezeu e bun.

-E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

-Da.

-Tu esti bun sau rau?

-Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator.

-Aha! Biblia!

Se gandeste putin.

-Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

-Da, dle. As incerca.

-Deci esti bun.

-N-as spune asta.

-Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

-El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

-Nu poti raspunde, nu-i asa?

El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze.

-Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

-Pai…, da, spune studentul

-Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare:

-Nu!

-De unde vine Satana?

Studentul ezita.

-De la Dumnezeu.

-Corect.

-Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?

-Da, dle.

-Raul e peste tot, nu-i asa, si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

-Da.

-Deci cine a creat raul? profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

-Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

-Da!

-Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.

-Cine le-a creat?

Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.

-Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Iisus Cristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

-Da, dle profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit.

-Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Iisus?

-Nu, dle. Nu L-am vazut.

-Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?

-Nu, dle, nu l-am auzit.

-L-ai simtit vreodata pe Iisus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?

-Nu, dle, ma tem ca nu.

-Si totusi crezi in el?

-Da.

-Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista.

-Ce spui de asta, fiule?

-Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

-Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

-Dle profesor, exista caldura?

-Da.

-Si exista frig?

-Da, fiule, exista si frig.

-Nu, dle, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta. Studentul incepe sa explice:

-Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig– daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut ( -458 F ) inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

-Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

-Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

-Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

-Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

-Da, dle profesor. Vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.

-Gresite? Poti explica in ce fel?

-Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?

-Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

-Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?

Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

-Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge.

-Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer.

Studentul se uita in jurul sau, in clasa.

-E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului?

Clasa izbucneste in ras.

-E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.

-Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

-Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde:

-Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat:

-Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

Studentul era Albert Einstein.

Albert Einstein a scris o carte intitulata Dumnezeu vs. Stiinta in 1921….

Despre Rai si Comunicare

Am primit de la o prietena o metafora frumosa pe care doresc sa o impartasesc cu voi:

LINGURI LUNGI

Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus:
- Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.
Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi. A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi. Pareau a fi infometati. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.

Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus:
- Acum ai vazut Iadul!
Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa. Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa.
Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei.

Omul pios a spus:
- Nu inteleg!?
- Este foarte simplu, a spus Dumnezeu.
- Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi!

De multe ori si noi uitam ca nu suntem singuri si ca ceilalti ne sunt semeni si ne putem ajuta unii pe altii. Credem ca numai singuri reusim si ne inchidem in fragilul castel interior. Atunci cand comunicam uitam sa ascultam si tot la noi ne gandim. Dar, fiecare sa cugete pentru el, nu vreau sa ajung la vorba maicii Tereza:
"Daca stai sa judeci oamenii nu mai ai timp sa-i iubesti !"

Asa ca dragilor cand nu mai ajunge lingura la gura, utati-va prin jur poate este cineva care iti poate da din lingura lui, dar ai grija ca tu sa oferi primul !

Despre iubire in general si cea de sine in particular

Colegul meu in ale NLP-ului, Romeo, mi-a trimis o poveste frumoasa, despre iubire si fericirea vesnica, enjoy:

-Va sa zica ai venit pentru fericirea vesnica - intreba Judecatorul.
-Da - ii raspunse spiritul proaspat dezancarnat.
-Ai gresit adresa - continua Judecatorul, cu un zambet ambiguu in jurul gurii.
-Stati… nu-i aici raiul? - intreba omul nostru, proaspat trecut prin granita mortii.
-Ba da - ii raspunse Judecatorul.
-Jos pe Pamant mi s-a promis ca aici voi primi in dar, fericirea vesnica.
-Ne pare rau, ai fost informat gresit.
-Am fost informat gresit?! Dar preotul imi zisese ca daca ma rog regulat, daca indeplinesc cele zece porunci, voi ajunge in rai si voi fi fericit vesnic!
-Esti in rai, esti binevenit, dar trebuie sa mananci din merindele tale: sa traiesti fericirea pe care ai adus-o de pe Pamant.
-Nu este corect: pe Pamant n-as putea zice ca am fost fericit…
-Ne pare rau…
-Si nu se poate sa primesc aici fericirea?
-Ne pare rau: nu.
-De ce nu?
-Fiindca asa e regula.
-Care regula?
-Cea instituita de Tatal.
-Nu pot sa cred ca Tatal este atat de crud!
-Pai nu e crud.
-Nu e?
-Nu.
-Dar cum asa?
-Tatal a instituit urmatoarea regula: fiecare trebuie sa-si construiasca propria sa fericire.
-Cum adica?
-Simplu: asa cum un culturist isi cladeste muschii, tot asa cel care cauta fericirea, trebuie s-o construiasca singur.
-Nu mi se pare corect!
-Treaba ta.
-Totusi, ce pot face acum?
-Poti sa te duci inapoi, deoarece corpul tau se afla inca in stadiul mortii clinice.
-Bine, si ce fac daca merg inapoi?
-Exersezi fericirea.
-Exersez fericirea? Si cum fac asta?
-Trebuie sa gasesti propriile tale metode. Cei mai multi incearca prin iubire. Poti sa-ti indrepti iubirea spre Tatal. Sau spre o fiinta draga tie. Dar poti sa exersezi si iubirea de sine.
-Iubirea de sine… n-am inteles-o niciodata…
-Iti pot explica prin functionarea inimii biologice. Iti amintesti probabil ca inima pompeaza sange in trei directii: are un circuit care alimenteaza partea corpului care se afla mai jos de inima, un alt circuit care iriga tot ce se afla mai sus decat inima, si un al treilea circuit prin care trimite sange in propriile sale tesuturi.Vezi, functionarea inimii este simbolul modului in care este indicat sa-ti administrezi energia si iubirea. Circuitul de jos nu este altceva decat iubirea directionata spre oameni. Circuitul de sus este simbolul iubirii prin care poti comunica cu fiintele mai evoluate decat tine, incluzand Tatal Ceresc. Iar cel de-al treilea circuit, cel prin care inima asigura energia necesara propriei sale functionari, este iubirea de sine.Cand ajungi sa constientizezi razele iubirii care ies din inima ta, poti sa redirectezi o parte din ele spre tine insuti.Este indicat sa pastrezi proportiile definite de inima ta biologica. Prin circuitul mare, cel care porneste spre partea de jos a corpului, trimiti energie si iubire spre toti ceilalti. Prin circuitul mic, cel care porneste in sus, comunici cu fiintele mai evoluate decat tine - cu ingeri, arhangheli, heruvimi, serafimi, si asa mai departe. Fii sigur ca vei primi de la ei mai mult decat reusesti sa oferi lor. Si ai dreptul si la cel de-al treilea circuit, ca sa poti functiona si tu…
-Oh, ce simplu e!
-Da, e simplu ca buna ziua!
-Si ce-mi mai recomandati, ce sa fac cand ajung jos?
-Incearca sa identifici ce anume iti produce bucurii reale. Incearca sa largesti aceasta lista. Bine, iti recomand sa te tii in limita bunului simt. Daca o treci, risti sa-ti strici fericirea. Si exerseaza cele trei tipuri de iubire, cele trei circuite ale inimii.
Si inca un lucru: incearca sa zici “Te iubesc” cat mai des, dar intotdeauna din toata inima.
-Deja ma simt fericit!
-Ma bucur pentru tine! Insa totusi m-as bucura daca te-ai duce inapoi si ai exersa acolo jos, ca sa vii fortificat aici sus, cand iti vine randul.
-Va multumesc - ma simt atat de fericit!
-Fericirea ta e si fericirea mea si iti multumesc pentru ca mi-o dai - incheiase Judecatorul.

Spiritul dezancarnat se umplu de incredere in viitor si plonja inapoi in corpul sau aflat pe cearsaful alb al clinicii de reanimare.Aparatele electrice conectate la corpul sau incepusera sa semnalizeze reaparitia vietii. Incet, se auzi un oftat, ca o adiere de vant. Tiptil-tiptil, inima incepea sa bata. Electrocardiograma desena o curba tot mai armonioasa. Ochii pacientului inca nu se deschisesera inca, dar pe fata lui se asternu o liniste divina.

Doctorii rasuflasera usurati. Se gandisera la marea minune: viata. Un pacient reintors din inalt valora pentru ei cat un nou-nascut.

-Tipul, mai mult ca sigur a invatat ceva, acolo Sus - zise unul dintre doctori.
-Pai da… nu cred ca s-a intors datorita electrosocului, ca imi pierdusem increderea in el, la un moment dat - adauga un alt halat alb.

Am mai vorbit despre asta si despre faptul ca este bine sa ne impacam cu noi insine. Dar aceasta impacare nu poate fi facuta decat cu iubire, cu iubire pentru ceilalti dar si pentru noi in primul rand.
Este timpul sa faci ceva pentru tine, ca poti face ceva si pentru cei din jurul tau !

Suntem ceea ce alegem sa fim

Iata cum o gluma buna primita de la o prietena pe email este o buna metafora pentru ceea ce alegem in viata noastra.

Un evreu intr-o cafenea Starbucks citea un ziar arabesc. Intra un prieten care, vazand straniul fenomen, se supara si-i spune:
-Moshe, ti-ai pierdut mintile? De ce citesti un ziar arabesc?
Moshe raspunse:
-Citeam ziarele evreiesti si, ce sa vezi? Evrei persecutati, Israelul atacat, evrei disparuti prin asimilare si casatorii interrasiale, evrei traind in saracie. Asa incat am trecut la citirea ziarelor arabesti. Si ce-am gasit ? Evreii detin toate bancile, evreii controleaza mass-media, evreii sunt toti bogati si puternici, evreii conduc lumea. Stirile sunt mult mai bune!

Daca esti ca evereul istet alegi ce sa citesti, ce sa privesti la TV, ce sa studiezi, etc. Astfel alegerea este sub controlul tau.
Tu cat de mult alegi ?

Secretul

Acum mulţi ani, a trăit în India un înţelept care se spune că păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale şi care, pentru aceasta, se considera cel mai fericit om din lume.

Mulţi regi invidioşi i-au oferit putere şi bani şi au încercat să-l jefuiască pentru a-i lua cufărul, dar totul a fost în zadar.
Şi cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu le dădea pace. Aşa au trecut anii şi înţeleptul era în fiecare zi mai fericit.

Într-o zi a venit la el un copil şi i-a spus:
- Domnule, la fel ca şi tine, vreau şi eu să fiu foarte fericit. De ce nu mă înveţi şi pe mine ce trebuie să fac pentru a reuşi?

Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a zis:
- Pe tine te voi învăţa secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent. În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii.

Primul pas …

Este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas...

Este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, e bine să spui:
Sunt important,
Am valoare,
Sunt în stare,
Sunt inteligent,
Sunt iubitor,
Aştept mult de la mine,
Nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.
Acest pas se cheamă autostimă ridicată.

Al treilea pas …

Este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi:
dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent;
dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui;
dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea;
dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.
Acest pas se cheamă motivare.

Al patrulea pas…

Este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas…

Este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!

Al şaselea pas…

Este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas…

Este că nu e bine să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele Pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Şi ultimul pas…

Trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Ce vrei sa asculti !?

Un bãstinas american si prietenul lui treceau, in centrul orasului New York, pe lângã Times Square in Manhattan.

Era in timpul prânzului si strãzile erau pline de oameni. Masinile claxonau, frânele taxiurilor scârtâiau pe la colturi, sirenele zornãiau, sunetele orasului erau asurzitoare.

Deodatã, bãstinasul spune:

-Aud un greiere!

Prietenul sau spune:

-Ce? Esti nebun? Cum poti sa auzi un greiere in gãlãgia asta!

-Nu, sunt sigur! a spus el, Am auzit un greiere!

-E o nebunie, i-a rãspuns prietenul.

Insa el asculta cu atentie un moment, si apoi se îndreptã, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care cresteau niste plante. S-a uitat in ele si pe sub crengile lor, si a descoperit un mic greiere.

Amicul sau a fost pur si simplu uimit:

-E incredibil! Cred ca ai urechi supraomenesti!

-Nu, a spus bãstinasul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculti.

-Dar nu se poate! a spus prietenul. N-as putea auzi un greier, in asa o gãlãgie.

-Da, într-adevãr, a venit replica. Depinde ce este cu adevãrat important pentru tine. Hai sã-ti arãt!

A bãgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scãpat pe trotuar. Atunci, in ciuda zgomotului soselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distantã, fiecare cap întorcându-se sã vadã dacã banii cãzuti nu erau ai lor.

-Ai înteles ce vreau sã spun? a întrebat bãstinasul american. Totul depinde de ce este important pentru tine.

Ce este important pentru tine?

Ce vrei sa auzi?

Daca esti pe aceeasi lungime de unda cu Marele Spirit, Îl vei putea auzi când vorbeste!

Toma si timpul- Partea 1: Dragostea si moartea

A venit vara si lui Toma ii place din ce in ce mai mult sa stea in gradina, seara, sub umbrar. In serile in care caldura ostoieste lipicios pe la asfintit si cu greu se desprinde de tricoul lui alb, dar pleaca in racoarea serii, dusa pe lumina lunii si a stelelor, Toma se gandeste la matusa Irina.

Matusa Irina era ca si mama lui, avea un loc aparte si special in sufletul lui Toma. Practic ea l-a crescut in lungile vacante de vara petrecute in satucul frumos de la tara. Ea il iubise nespus pe Toma, nu a avut copii ei si Toma era ca si propriul copil. Tusica, asa cum ii placea lui Toma sa ii spuna, era sora mai mare a mamei lui, care a ramas la tara, in casa parinteasca. Ea isi crescuse fratii si surorile in vremurile grele ale anilor '30-'50, un sprijin de nadejde al mamei sale. Tatal ei, bunicul lui Toma, a luptat pe frontul rusesc si a fost prizonier la rusi cam 6 ani. Au fost vremuri grele pentru familiile din Romania de atunci: razboi, foamete, nemti, rusi, comunisti, etc. Dar toate trec si se insira ca margelele pe ata vietii.

Lui Toma ii placea sa rumege vechi povesti de familie in racoarea serilor de vara. Isi aducea aminte de intamplari din viata lui sau de cum ii poveste Tusica Irina de viata ei. Le gusta si le mirosea si se cutremura in carnea lui cand vedea si auzea filmul intamplarilor, le prindea ca intr-o perla micuta si pretioasa de trecut pe care o insira pe ata timpului. Toma le rasucea si se delecta cu ele, le atingea si le mangaia tandru, se infiora, ca atunci cand pui pe limba o patratica din ciocolata preferata si o lasi sa se topeasca acolo, bucurandu-te de toata aroma si parfumul ei.

Toate povestile din trecutul familiei isi aveau locul in Toma, in cine era el, in ceea ce credea el si uneori chiar fara sa isi dea seama in felul in care se purta. Carnea lui ii spunea asta, gesturile lui o aratau si uneori vorbea cu vorbele cuiva din familie. Cand vroia sa faca ceva si ii trebuia un pic de curaj, Toma o vedea in mintea lui pe Tusica Irina cum ii zambea ca atunci cand a invatat sa mearga pe bicicleta prima oara si isi spunea in cap (parca tot cu vocea Tusicii) "Hai Toma, hai ca poti, ai vointa pentru asta !" In acele momente lui Toma ii disparea gheara de teama din piept si de multe ori ii reusea ceea ce isi propunea.

Dar, la un anumit moment, Tusica Irina se imbolnavise. Toma avea pe atunci cam 14 ani: destul de mare sa inteleaga, destul de mic ca sa fie afectat de asta. Boala a fost rapida si necrutatoare, in 4 luni i-a sapat groapa si Tusa Irina cu fata alba si rece, cu zambetul ei frumos s-a coborat in ea. Toma era baiat mare si nu a plans, ca baietii sunt baieti si nu plang niciodata. Dar cand sicriul a fost coborat in groapa si groparii au aruncat primele lopeti de pamant pe el, sunetul bolovanilor de pamant pe lemnul cosciugului au ars in carnea lui Toma o gheara de dor si frica. Cam in dreptul stomacului a lasat un gol de dor si in dreptul gatului o gheara de frica-acum Toma nu o mai are pe Tusica Irina, acum Toma este singur si ii este frica sa ramana singur si ii este dor de Tusica si de dragostea ei ! Si Toma nu poate sa planga, pentru ca Toma este baiat si baietii nu plang si gheara din piept taie in carnea lui Toma si acum la anii lui.

Gandurile astea se cam invarteau in capul lui Toma intr-una din aceste seri frumoase de vara. Toma statea lungit pe scanul din lemn cu spatar impletit asa cum ii placea Tusicii. Ca atunci cand statea in serile de vara pe prispa casei si Toma avea 6 ani. Tusica il tinea in brate si il infiora cu povesti din viata ei, il mangaia pe Toma si il tinea strans, iar Toma traia in poveste, dar in acelasi timp se strangea in el dragostea Tusicii, siguranta bratelor sale.

Toma il avea acum musafir pe taietorul de lemne cu care a ramas prieten. Stateau in gradina, sorbeau din vinul rece spritat si incet, incet, odata cu asfintitul, discutia aluneca catre trecut si catre momentele de fericire ale lui Toma langa Tusica Irina. La un moment dat Toma a tacut, privirea i-a ramas fixa si parca focalizata undeva departe, la distanta de multi ani si numai pe fata lui treceau umbre. Umbre de zambete, umbre de dragoste si umbre de tristete. La un moment dat Toma a oftat din adancul sufletului si gatul i-a ramas intepenit, trupul lui s-a aplecat ca la o durere de stomac si ochii lui Toma au inceput sa joace fara lacrimi. Toma era barbat acum si barbatii nu plang niciodata.

Taietorul de lemne a observat asta si i-a spus lui Toma ca uneori este bine sa ne permitem sa nu mai fim atat de adulti si atat de responsabili, ca putem macar cu noi insisi sa mai fim copii si ca avem tot dreptul sa ii plangem pe cei dragi care nu mai sunt cu noi atunci cand simtim asta. Tot taietorul de lemne i-a aratat lui Toma ca toata viata noastra cu tot ce se intampla in ea sunt ca margelele intinse pe ata. Tot asa persoanele dragi noua si care nu mai sunt cu noi, au locul lor pe ata vietii noastre. Sunt margele din perle nepretuite care ne infrumuseteaza sufletul pana in ultima clipa a vietii noastre. Ele nu au cum sa dispara, ele vor fi mereu cu noi, niciodata nu ne-au lasat singuri si nu au cum, deorece ele traiesc in noi. Toma, nedumerit, a intrebat: "Cum?" si taietorul i-a desenat o linie pe jos, l-a rugat pe Toma sa se gandeasca la ea ca si cum ar fi linia vietii lui si sa isi aleaga din ce parte vine trecutul si in ce parte se duce viitorul. Toma s-a uitat la linie, a fost atent la simtamintele lui si a ales ca trecutul sa vina din dreapta un pic in spate si viitorul sa se duca in stanga un pic inainte. Taietorul l-a rugat acum pe Toma sa puna toate evenimentele importante din viata lui pe aceasta linie si Toma le-a pus. Taietorul l-a invitat pe Toma sa exploreze linia vietii sale. Toma s-a plimbat pe linia timpului sau si a trecut imaginar prin evenimentele respective de la trecut pana in prezent. Cand a ajuns in prezent, calcand pe linia timpului desenta pe jos, taietorul l-a rugat sa se intoarca spre trecut si sa se uite la linia timpului sau.

Atunci Toma a inteles !

Tot trecutul sau venea catre el, se contopea in el in prezent si se ducea catre viitor. Deci toate evenimentele din trecut, toate persoanele dragi din viata lui care nu mai sunt, exista pana la urma in el, sunt ale lui si nu vor disparea decat odata cu el. Linia timpului nu este decat o linie imaginara pe care mintea noastra, din nevoia de ordine si clasificare, o traseaza - asa cum a trasat-o in praful gradinii Taietorul de lemne.

In aceea noapte, Toma, cu fata in perna, a plans, a plans mult dupa serile frumoase cu Tusica Irina pana golul din stomac s-a umplut cu ceva, ceva cald si frumos. A adormit pe urma linistit si a visat-o pe Tusica Irina cum statea la el in umbrar si vorbea cu ea la un pahar rece de vin spritat si Tusica se bucura de cat de mare crescuse Toma si ce barbat era el, de cate a facut el in viata. De a doua zi Toma stia ca nu este singur, stia ca dragostea primita de la toate persoanele care l-au iubit nu pleaca odata cu ele ci va ramane pentru totdeauna cu el, in sufletului lui. Zambea cand cineva vorbea de Tusica Irina si chiar a uitat ca odata, mai demult, avea o ghera in piept si gat cand se gandea la ea.

Acum respira voios viata !

Decizia, Toma si povestea Taietorului de lemne

Dupa intamplarea cu padurea intrebarilor, Toma a ramas prieten cu Taietorul de lemne. Acesta purta nelipsita sapca de antrenor si Toma incepuse sa ii zica, mai in gluma , mai in serios: Antrenorul.

Intr-o seara frumoasa de primavara, stateau la o sueta in pavilionul cel nou din curte. Discutau si sorbeau pe indelete din vinul rozaliu cu gust dulceag si parfum de struguri copti. Din cand in cand Toma cadea pe ganduri, ochii lui se miscau de la stanga la drepata privind in sus si coborau pe urma in jos in stanga si dreapta. Toma ofta si nu era atent la conversatie. Taietorul de lemne a observat asta si l-a intrebat pe Toma: "Ce te munceste Toma, ce iti este greu sa faci?". Toma a zambit si i-a spus: "Hei Antrenorule, chiar asa de usor pot fi citit ?!" Taietorul a zambit si el si i-a raspuns: "Ei Toma, hai spune-mi ce se intampla, ce vrei sa faci ?"

Asa a inceput Toma sa ii povesteasca despre decizia pe care o avea de luat si nu putea sa se hotareasca. Parca era vorba de ceva legat de o slujba noua, de cumparat ceva pentru el, de un cadou, de o investitie, de ceva important legat de viata lui, nu mai conteaza-important era ca nu reusea sa se decida si nu stia cum sa faca sa treaca peste acest obstacol !

Atunci taietorul de lemne i-a povestit o intamplare auzita de el la o intalnire a taietorilor de lemne. Iata despre ce era vorba:

Langa Padurea Neagra, unde toata lumea stie ca este cea mai buna scoala de taietori de lemne, era un sat care avea o pasune. Pe aceasta pasune, un biet magarus statea lihnit de foame in fata a doua capite de fan. Ambele erau atat de apetisante si frumoase si ambele la discretia magarusului. Dar el, sarmanul, statea priponit in fata lor si se uita cand la una, cand la alta, ii era greu sa se decida din care sa manance. Isi facea tot felul de ganduri in cap: daca una este mai buna decat cealalta, daca face o alegere care nu o sa ii convina, daca se intampla ca alta data si gresea, etc. Magarusului ii era teama , foame dar tot nu se putea decide.

Din intamplare, pe acolo a trecut un grup de taietori de lemne veniti la scoala impreuna cu Maestrul Taietor, profesorul lor. L-au vazut pe magarus si au observat situatia. Atunci maestrul i-a intrebat pe discipoli: "Ce ar trebui sa faca magarul in situatia data? Ce sfat ii putem da, daca el ne-ar cere ajutorul?"

Atunci discipolii, ca niste buni si scoliti taietori de lemne ce erau, au inceput sa analizeze, sa aplice tot felul de tehnici invatate si sa scoata la iveala recomandari. Unii spuneau ca dupa culoarea si mirosul fanului ar trebui ca magarul sa guste din capita din stanga. Altii spuneau ca dupa orientarea copacilor din zona si miscarile lunii, ar trebui ca magarusul sa manance din cea din dreapta. Altii au facut o analiza a starii magarusului si o masuratoare a aurei energetice si i-ar recomanda magarusului sa manance din cea care se simte cel mai atras. Asa au tot vorbit, au argumentat, chiar s-au aprins un pic-deh, erau taietori de lemne cu experienta. Chestia este ca nu au ajuns la o concluzie comuna. Singurul lucru cu care au cazut toti de acord a fos ca magarusul trebuia sa se decida, altfel lesina de foame si asta trebuia sa o faca in urmatoarele 2 ore si 37 de minute - conform observatiilor.

Maestrul a zambit si le-a spus ce sfat i-ar da el magarusului: "L-as sfatui pe sarmanul magarus sa ia o gura de fan din prima capita. Sa o mestece incet, sa o rumege si sa se bucure de ea. Pe urma sa ia o gura de fan din cealalta capita, sa o mestece, sa o rumege si sa se bucure de ea. Dupa asta va sti cu siguranta din care va dori sa manance, care ii va place mai mult!"

Discipolii au mai invatat o lectie si cand au terminat scoala au primit toti cate o sapca de antrenor.

Asa s-a terminat povestea Taietorului de lemne.
Toma a ramas relaxat pe scaun si gandul lui era la decizia pe care dorea sa o ia.
Ochii lui se miscau la fel, chiar daca nu in aceeasi ordine, dar respira mai profund si vorbea cu un alt ton. Trupul ii era relaxat si avea o senzatie de bine in zona pieptului.

Unii din voi s-ar putea intreba cum a facut Toma de s-a decis?
Pai, a gustat si el (chiar daca uneori a facut-o imaginar), s-a bucurat de fiecare optiune si s-a decis catre cea pe care a asociat-o unui semtiment de bine si placere.
Alti carcotasi ar intreba: "Si daca avea de ales intre ceva care nu ii prea facea placere?"
Este acelasi raspuns: ar gusta si ar alege-o pe cea asociata cu un sentiment mai confortabil decat cealalta.
Totul este sa gusti din fiecare: sa te asociezi ca si cum ai fi luat deja decizia, sa te "imbarci" in situatia respectiva, sa vezi ce vezi acolo, sa auzi ce auzi acolo, poate sa dai atentie la mirosuri si temperatura. Atunci poti sa simti, ce simti si poti lua o decizie mai usor.

Toma si taietorul de lemne

Toma, baiat bun de felul lui, a reusit sa scape din padurea intrebarilor, unde se ratacise. Ca sa vezi cum a facut asta citeste aici.
Si-a adus aminte ca avea mobilul la el si a sunat un prieten vechi. Acesta l-a ascultat, l-a inteles si i-a oferit incredere. Pe langa asta i-a trimis un taietor de lemne ca sa-i faca o carare prin padure, de la poarta pana la casa, eventual sa il ajute pe Toma sa invete singur cum sa mai rareasca din copaci. Cum sa-i selecteze pe cei de care are nevoie si cum sa-i taie pe cei de care nu mai are nevoie si lemnul obtinut sa il transforme in ceva folositor.

Astfel, Toma a invatat singur sa isi gaseasca uneltele necesare (le avea de o viata intreaga numai ca uitase de ele), smecherul de taietor le spunea resurse. Taietorul asta, cu sapca lui de antrenor pe cap, ii cam vorbea in dodii uneori, dar el intelegea mai tot timpul. Ciudat, parca auzea nu numai cu urechea ci cu ceva mai adanc din el , taietorul ii spunea subconstient.

La inceput Toma nu dorea sa taie din pomi, dar era prea ingrozit ca se mai putea pierde inca o data in padurea deasa a intrebarilor. Ceva din capul lui ii tot spunea, pe un ton ferm, cu un ritm de parca era vocea matusii Irina (cea care il iubise pe Toma ca pe copilul ei, dar se prapadise cand Toma avea 14 ani):
"Toma, trebuie sa faci ceva, esti constient ca nu se mai poate asa, vrei iar sa te pierzi !?"-vocea era la inceput slaba si trebuia sa se concentreze sa o auda, dar in timp se facea auzita din ce in ce mai bine.
Iar Toma ii raspundea cu vocea pitigaita a unui copil speriat, cateodata amestecata cu vocea unuia din parinti atunci cand il impingeau de la spate sau cu vocea vreunui profesor de la scoala care il botezase Branza buna in burduf de caine. Vocea asta raspundea:
"Nu, nu vreau sa ma mai pierd, imi este frica sa raman singur cu padurea, dar padurea este a mea, este crescuta de mine si are ceva bun pentru mine, ma simt in siguranta in ea si stapan pe mine!"

Of, of, saracul Toma, nu mai stia pe cine sa asculte! Se amestecau atatea voci si semtimente in capul lui, vedea multe imagini cu parinti, profesori, prieteni si iubite, tot felul de situatii, ba bune, ba rele, ii era cam frica.

Noroc cu taietorul de lemne. Acesta l-a ajutat pe Toma sa vada care sunt pomii buni si care sunt pomii de taiat. Interesant era ca Toma lua decizia si taietorul doar il lua de mana si il plimba prin padure, ii punea cateva intrebari si cam atat. Cateodata stateau impreuna pe veranda (la fel ca in prima zi cand l-a ajutat la constructia cararii catre casa) si vorbeau, iar Toma isi imagina cat de frumos este viitorul lui. Se vedea pe el acolo, in viitor, cu multa lumina si caldura, in culori calde si frumoase, ii auzea pe prieteni si simtea mirosul de iarba proaspata. Vedea gradina curatata, lumea cum il saluta din strada si se simtea in siguranta, linistit si impacat.

A trecut ceva timp, cu pasi mici si victorii marunte, dar Toma acum alegea singur pomii. Pe unul l-a taiat si din lemnul lui a facut cateva scaune si o masa mica la care sa stea cu prietenii. El stia acum ca in fiecare pom era ceva bun pentru el care putea fi transformat in asa fel incat sa il ajute. Din alti pomi taiati a facut un foisor sa il apere de soare vara si de ploaie in restul anului, asta i-a adus siguranta si liniste. Pe unii pomi i-a folosit sa faca leagane si tot felul de chestii haioase cu care sa se bucure impreuna cu oamenii importanti din viata lui si care sa ii dea un plus de creativitate.

La un moment dat nu a mai avut nevoie de taietorul de lemne cu sapca lui de antrenor. Se descurca singur cu pomii intrebarilor.

Acum Toma avea o gradina frumoasa, in care creste flori de speranta si incredere.
Colo erau si cateva tufe haioase de creativitate.
Mai pe la gard cresteau murele sigurantei, dar mai avea si pomi. Pomilor le crescusera fructele raspunsurilor si Toma ii tinea in curte.
Unii aveau doar frunze de intrebari. Pe acestia Toma nu i-a taiat deorece vroia sa isi aduca aminte de padurea in care s-a ratacit si a invatat o lectie.
Se mai uita la ei si rade ghidus in gand, ceva in capul lui spune:
"Cine mai are nevoie de raspunsurile alea, daca nu avem ce face cu ele! Acum avem un tel, hai sa fim curiosi si sa vedem cum este, frumos o sa fie drumul !"

Toma si intrebarile

Toma este un baiat nici prea rau, nici prea bun; istet, dar nu urla stiinta in capul lui; nici urat dar nici frumos din cale-afara. Daca te uiti asa la el nici nu sti cati ani sa ii dai, poate 28, poate 30, cateodata zici si 35 sau chiar 25. Toma este un baiat obisnuit, poate este casatorit si are un copil, poate are doar o iubita cu care vrea sa se casatoreasca sau este singur acum. Are un serviciu normal si castiga ca toata lumea.

Baiatul asta are o casuta ramasa de la bunici, undeva intr-un cartier de case din cine stie ce oras. Casuta este chiar in mijlocul curtii mari si daca te uiti la ea arata ca un nasture rosu lipit pe burta gogonata a unui om de zapada. El iubeste casuta asta si se gandeste la ea ca si cum ar fi casa sufletului sau. Toma locuieste acolo si ii place sa se ocupe de pomi in timpul liber. De multe ori iese in curte si sta singur printre pomii lui. Isi misca mainile pe scoarta elastica a pomilor, rupe cate o crenguta uscata, taie cate o craca, curata locul de la radacina si isi pune intrebari.

Pe Toma il asalteaza multe intrebari, ca pe multi dintre noi. De ce se intampla ceea ce se intampla? Care este motivul pentru care asta provoaca asta? De ce lumea nu imi da dreptate? Oare cum va fi ziua de maine? De ce m-a parasit atunci? Oare nu ma mai iubeste? De ce mama s-a purtat asa cu mine atunci? Daca imi vorbeste asa, oare nu inseamna ca ascunde ceva? Unde s-au dus zilele alea frumoase? De ce trebuie eu sa sufar asa mult acum? Oare cum sa fac sa nu se supere? Unde pleaca dragostea dupa un timp?
De ce ? De ce? ........ multe, multe intrebari.
Cateodata se apuca cu mainile de cap si ii vine sa urle! Cateodata sta, asa, pe loc, ca prostit sau ca un catatonic prins de criza. Se enerveaza, sau cade in depresie..
Dar asta este viata si asta este Toma. Un om obisnuit, ca tine, ca mine, ca oricare altul.

Intr-o zi Toma a luat o decizie: a citit el undeva, parca pe internet, parca intr-o carte, nu mai stie unde, ca ii va fi mai usor daca externalizeaza problema si asa va gasi mai usor ceea ce cauta. Cum o fi inteles el asta, nu stiu, dar stiu ca si-a pus in cap ca pentru fiecare intrebare la care nu are un raspuns sa planteze cate un pom.

A inceput Toma al nostru sa se puna pe plantat. Un pom pentru intrebarea asta, unul pentru cealalta, altul pentru intrebarea aceea si inca unul pentru alta intrebare si asa mai departe. In anume timp, poate un an, poate mai putin sau poate mai mult avea in curte o intreaga padure. Pe langa asta a mai plantat ceva si prin fata curtii, in strada, chiar a ajuns sa planteze asa multi incat aleea mare ce ducea de la poarta la casa era acum o potecuta printre pomi. Stia Toma fiecare pom si povestea lui in detaliu, cand il ingrijea rumega cu placere intrebarea la care nu are raspuns. O soptea duios in capul lui si o intorcea pe toate partile, mai rupea o crenguta uscata, mai uda pomisorul si astfel intrebarea crestea, evolua si se facea copac in toata legea. Incet, incet crestea in Toma credinta ca numai cand va afla toate raspunsurile el isi va gasi linistea, va fi implinit ca om si va avea controlul total asupra vietii sale. Dar nu stia ca pomii pusi de el ii dadeau siguranta si liniste, ca ii iubea si ii acaparau incet toata viata. El credea cu tarie ca acolo este esenta vietii lui, minunea si iluminarea. Se rupea cu greu de pomii lui, abia baga de seama casa si familia, mergea la servici doar ca sa isi asigure traiul, era retras si cu gandul la pomi toata ziua.

Acum Toma era cam singur, unii se uitau la el pe furis si sopteau in spatele lui, zilele treceau greu cand era la servici sau plecat de acasa, nu avea energie si totul era trist. Bucuria lui era in curtea cu pomi.
Ciudat este ca acesti pomi au crescut repede si puternici. Era o adevarata padure la Toma in curte!
Vecinii vorbeau pe la colturi ca pamantul din curtea lui Toma era iradiat si de aceea cresteau pomii in asa hal. Ce nu stiau vecinii era ca doar dragostea lui Toma pentru pomi si intrebari ii faceau sa creasca ca in poveste.
Oricum pe el nu il interesa ce ziceau vecinii, de barfele colegilor ca a ramas singur si este un ciudat, sau de faptul ca oamenii pe strada se uita la el cand sopteste incet, ca un murmur, cate o intrebare sau mangaie un pom imaginar.

A venit o zi de joi, cand Toma venea grabit de la servici catre casa. A deschis poarta cu cheaia, a impins cu umarul in ea (erau cativa pomisori care ocupasera locul si blocau poarta), s-a strecurat usor si a intrat in curte. Ochii lui s-au luminat cand a vazut pomii mari si frumosi. A inchis poarta cu grija si a mers printre pomi si crengi, mangaind o craca, ascultand soapta unei intrebari, curatind ceva de pe scoarta altui pom.
Geanta i-a alunecat usor din mana la radacina unui pom mare (pesemne unul plantat de mai multi ani).

A mers ce a mers printre pomi cale de ceva ceasuri, se inserase deja si ii cam ghioraiau matele, ii era foame si frig. Atunci a vrut sa merga in casa, dar s-a uitat in jur si nu mai stia incotro sa o ia !
A stat asa ceva timp ca prostit ! Nu-i venea sa creada, s-a pus jos incet si in ochi prima a fost panica care a lucit taios, pe urma ceva umezeala de lacrimi.
Pentru prima oara Toma a realizat ca s-a pierdut ! Da, acum el este ratacit in padurea intrebarilor sale !
Odata ce a realizat asta, zvacneste tare in sus si striga din tot corpul:
-Unde este casaaaaa meeeeaaaaaaaa !!!!!!!!
Tipa tare si zgaltaie pomii, racaie coaja lor cu unghia si se se uita haituit in jur dupa casa lui.

Dar pe Toma nu l-a auzit nimeni, padurea din curtea lui era prea deasa si mare.
Pomii fosneau incet in vant, parca zambind la gandul ca Toma este al lor acum.
Pentru totdeauna !

Despre coaching

Iata mai jos un filmulet metafora foarte frumos despre coaching. Adrian m-a ajutat sa il gasesc si ii multumesc.

Are prinsa in el esenta coaching-ului si orientarea acestei tehnici catre rezolvarea problemelor si atingerea obiectivelor. Pentru cei care se intreaba care este diferenta dintre coaching si terapie le poate da o idee-terapia clasica este orientata catre gasirea cauzei problemei si constientizarea acestora (cauza si problema).

Interesanta este abordarea NLP. Parctic un coach sau terapeut, bun in NLP, poate ajuta clientul in ambele sensuri.

Dar va las sa savurati filmuletul:



PS:

Motivul pentru care am scris mai rar in ultima vreme (pe langa multe pe la servici si pe acasa), este pregatirea intensa pe care o fac in coaching la Master Practitioner NLP Coaching. Multe de invatat, oameni cu care fac coaching, rezultate si satisfactii mari, etc. Cred ca timpul pentru o noua evolutie a venit.

Fiti curiosi si cu urechile mintii ciulite !

Discutie cu un adolescent

Cu ochii mari si plini de sete, de curaj si curiozitate, fata, adolescenta, intreaba:
-Si unde este puterea ta ca om in aceasta viata, tata?
Tatal, trase adanc in piept fumul tigarii si inima lui incepe sa vorbeasca:
-Acolo unde iti pui controlul, fata mea!
-Cum adica, acolo unde imi pun controlul? -ridica ochii mirati adolescenta.
-Da acolo unde iti pui controlul! Unde sunt lucrurile pe care le pretuiesti?
Fata, sta, se uita in sufletul sau si ochii ii lucesc a cunoastere.
-Daca in gasca mea de prieteni, unora le place ceva si mie nu. Iar ei ma ocolesc din cauza asta si ma exclud din gasca. Atunci daca eu ma las si accept sa imi placa lucrurile care le plac si lor, ca sa ma primeasca inapoi, cum este?
Prin fumul tigarii tatal isi priveste fata si intreaba:
-Cine are controlul atunci, tu sau gasca?
-Pai, gasca ... cred.-spune fata cu privirea inainte. Daca faci ceva, doar ca ei sa te accepte, inseamna ca ei au controlul.
-Ei, vezi si cine are controlul are puterea! -spune tatal.
-Atunci insemna ca cei care au bani, masini, sunt sefi si au multi subordonati, prieteni, etc inseamna ca au multa putere!- spune fata cu un suras jucaus in coltul gurii.
-Ce se intampla daca ei pierd acesti bani, masini, posturi, etc? intreaba tatal. Daca vine o criza peste ei, sau un razboi, sau cine stie si pierd totul ?
-Pai..., din ce am vazut, raman si fara prieteni si sunt cam singuri! Nu prea mai au multa putere !
-Da.- spune tatal. Pentru ca ei si-au pus puterea in acele lucruri, sau le-a fost data de altcineva prin bani, masini, etc. Si toate aceste lucruri ajung sa ii controleze pe ei !
-Cum, tata, cum ajung sa ii controleze ?
-Ei ajung sa puna multa valoare in acele lucruri si incet, incet ele capata din ce in ce mai mult pret pentru ei. Sunt din ce in ce mai valorosi banii, masinile, viata care o duc. Pentru ca asta le da iluzia puterii asupra oamenilor de langa ei: familie, prieteni, subordonati. Cand pui valoare din sufletul tau, in afara acestuia, in bani, masini, lux si iluzie, cand aceasta valoare creste si tu ti cont din ce in ce mai mult de ea, sufletul tau scade in valoare. Cand tu iti faci viata dupa lucrurile din exterior, atunci ai multa valoare in ele si, fara sa sti, controlul deja a trecut de la tine la ele. Acele lucruri te controleaza! De multe ori in spatele acelor lucrui sunt si alte persoane, care au controlul acelor lucruri si se poate intampla sa te controleze nu numai acele lucruri, dar si alte persoane.
-Stai, stai, am inteles! Puterea este acolo unde ai controlul si mai ales acolo unde ai valoarea!
-Da, asa este, daca tot ce are valoare pentru tine este in afara ta, iti pierzi controlul si puterea din viata ta!
-Dar cum ramane tata cu prietenia, cu dragostea, cu bucuria de a ajuta pe cineva, cu fericirea de a trai in aceasta lume minunata printre oameni?
-Unde sunt toate astea fata mea, in sufletul tau sau in afara lui?

Si atunci fata, adolescenta, cu ochii mari si plini de sete, de curaj si curiozitate, il lua in brate pe tatal sau si il saruta cu dragoste pe obraz.

Tatal, cu o lacrima in coltul ochiului stang, se intoarse multumit si mai trase un ultim fum din tigara mentolata. O stinse si isi spune in gand: -Iata cum cresc puiului aripi ! Un gand, totusi, ii fuge pe langa ureche:-Ar fi bine sa lasi tigara ! Cata valoare are ea pentru tine ?..........

POT SA IMPRUMUT 25 $ ?

Un om a venit de la munca tarziu, obosit si nervos, gasindu-si baiatul de 5 ani asteptand la usa.

-Tati, pot sa te intreb ceva?

-Da sigur, despre ce e vorba? a raspuns omul

-Tati, cati bani castigi pe ora?

-Asta nu e treaba ta. De ce ma intrebi astfel de lucruri. Spuse omul nervos.

-Doar vreau sa stiu....Te rog spune-mi, cat castigi pe ora?

-Daca trebuie sa stii, castig 50$ pe ora.

-Ah, a raspuns micutul, cu capul plecat.

-Tati, imi imprumuti te rog 25$?

Tatal s-a infuriat:
-Daca singurul motiv pentru care m-ai intrebat asta este ca sa imi ceri niste bani sa iti cumperi o jucarie prosteasca sau alte porcarii, atunci du-te direct in camera ta la culcare. Gandeste-te de ce esti asa egoist. Nu lucrez din greu in fiecare zi pentru asa copilarii !

Micutul a mers in liniste in camera si a inchis usa.

Omul s-a enervat si mai tare pe intrebarile baiatului. Cum a putut sa puna asa intrebari doar pentru a cere niste bani.

Dupa o ora, omul s-a calmat si a inceput sa gandeasca:

"Poate chiar era ceva de care chiar avea nevoie sa cumpere cu 25$ si chiar nu mi-a cerut bani des."

Omul a mers la usa baiatului si a deschis-o.

-Dormi? a intrebat...

-Nu tati, sunt treaz, a raspuns baiatul.

-M-am gandit, poate am fost prea dur mai devreme, spuse tatal. A fost o zi lunga si m-am descarcat pe tine. Uite aici ai 25$

Micutul a sarit, zambind.

-Multumesc tati, a zbierat.

Dupa aceea a scos un pumn de bani.

Omul a vazut ca baiatul avea deja bani si s-a enervat din nou.

Micutul si-a numarat incet banii si s-a uitat catre tatal sau.

-De ce vrei mai multi bani daca deja ai? a spus tatal.

-Pentru ca nu am avut destul, dar acum am, a replicat baiatul

-Tati, am 50$. Pot sa cumpar o ora cu tine???? Te rog sa vii mai repede acasa maine. Vreau sa mananc cu tine.

Tatal a fost distrus. Si-a luat baiatul in brate si l-a implorat sa il ierte.

Este doar o reamintire pentru toti ce lucreaza din greu in viata. Nu ar trebui sa lasam timpul sa treaca printre degete fara sa petrecem timp cu cei care chiar conteaza pentru noi, aceia apropiati de inimile noastre. Sa ne amintim sa impartim cei 50$ din timpul nostru cu cineva pe care iubim.

Daca maine murim, compania pentru care lucram ne va inlocui foarte usor, in cateva ore. Dar familia si prietenii pe care ii lasam in urma o sa simta pierderea pentru tot restul vietilor lor.

Poveste de iarna

Azi miroase a iarna pe strada. Aerul rece iti ingheata nasul si mainile. Miroase a curat si naste in mine senzatia placuta a zapezii ce poate va apare.

Gandul m-a dus la o poveste de iarna. O poveste ce a fost spusa la gura sobei, intr-o casa de tara, intr-un sat din Vrancea, la marginea catunului, unde viscolul suiera si musca cu dinti de gheata in zapada multa incremenita in troiene. Lampa cu gaz si sticla, palpaie si afuma lumina in mica casa din marginea satului. Mos Culai, frate cu bunica, a scos tuica parfumata de la fiert si ne da la fiecare canute mici din pamant si ne spune:
-Sorbiti incet ca arde! Sa va incalzeasca un pic inima, ca tare-i viforul pe ulita si inghetate sunt nasurile voastre, mai, Fete Palide de capitala, ce sunteti !

Noi, bucurosi de micul bol fierbinte si dezmortiti de aroma de tuica fiarta cu "chiper" si "scurtisoara" cu spune Nea Culai, ne-am strans mai tare in jurul sobei vechi de paianta. Nea Culai, barbat vanjos si nalt ca bradu', intinde picioarele catre soba, aprinde o "pipusca de Maraseasca", soarbe zgomotos din cana de tuica si ofteaza. Se uita la fetele noastre rosii de frig si caldura, pe jumatate amortiti si somnorosi. Se sterge cu dosul palmei pe mustata de "honvez" si chisca niste vreascuri in soba. Unul il tine sa scormone in jar si sa faca loc sa arunce niste barabule la copt. Zambeste strengareste pe sub mustata, noi stiam dupa cum ii rad ochii ca vrea sa ne veseleasca. Prea eram ca niste curci ciucite pe langa dansul!

Sta un pic, trage tare fumul in piept si zice:
-Mai puilor de closca voi stiti ce se facu pe aici pe langa catuna acu, fo 40 de ani, cand era iarna grea si viscolul tipa ca acuma ?
Noi muti, dar cu ochii lipiti de el, nu ziseram nimic. El zambeste iar si spune:
- Ma gandeam eu, de un sa stiti voi, mucosi fara tuleie, ce se vazu pe locurile astea !
Se intinse mai bine, puse pachetul de Marasesti la uscat pe marginea cuptorului si ne depana o poveste de iarna cu boierul locului indragostit de un suflet de pe lumea cealalata. Ne vorbi de Iele-Lele, de flacarile de pe deal si banul dracului ingropat acolo, de ofiterul neamt ascuns de tanti Polina in beci vre-o 6 luni, cand au trecut rusii pe acolo si de cum se intalnira toate astea in bordeiul lui Nea Culai de la marginea campului de bostane, in plina iarna.

Ne-a purtat Nea Culai, cu vorba lui dulce moldoveneasca intr-o poveste parca aievea facuta din jarul sobei si suierul vantului. Ne spus cum au venit lupii la bordei, cum s-au spariet personajele povestii, cum a luat foc bordeiul si boierul a murit ars cu banii in mana, dar fericit ca se duce dupa dragostea lui moarta de 10 ani. Ne-a spus cum tanti Polina a plans dupa ce neamtul a fugit si a trecut Dunarea cu lipovenii, ca sa se duca la sarbi. Mai are si acum scrisoarea lui cand o anunta ca pleaca in Canada. Ne-a mai povestit de lupii care i-au pazit in iarna aceea de rusii care vroiau sa fure tot ce gaseau de mancare si gandul bun pe care il pusese Bunul Dumnezeu pentru familia lui, cand barbatul bunicii a fost dat diparut pe front si bunica a trebuit sa se descurce singura cu atatia copii.

Doamne, in acea seara am vazut atata viata traita parca in multi ani, asa cum este ea, cu bune, cu rele si cat de impacat era Nea Culai cu toate, nu era suparat si nici dusmanos pe nimeni. Chiar daca boierii, razboiul si comunistii au tropait cu bocancii peste sufletele lor. Nea Culai era senin si intodeauna incheia cu vorba lui:
"-Mai copii, mai copii, viata este asa cum o desira Dumnezeu de pe ghem! Cu noduri, cu fir subtire, sau cu fir gros. Totul e sa impletesti ceva frumos cu ea !"

Asa ca azi, mi-am adus aminte de povestile de iarna si de farmecul lor, de faptul ca totul in viata are un fir si noi impletim la el mereu.

Omul care cauta drumul Lunii

Este o metafora pe care doream sa o postez mai de mult pentru niste prieteni dragi si cum fiecare lucru de pe lumea asta are timpul sau cand se arata, iata despre ce este vorba:

Se spune ca in timpurile vechi, undeva pe continentul sud-american se afla un print aztec. Acesta a trait cu povestile si legendele din imperiul aztec si cel mai mult a fost fermecat de legenda Orasului de Aur.

Orasul de Aur a fost orasul construit de catre parintii poporului Azteca, orasul cautat de toti regii si printii azteci pe care ii stia printul din Cantecul Stramosilor. Regi si printi al caror descendent direct era.

Legenda spune ca orasul era construit cu totul si totul numai din aur, sangele poporului Azteca dupa cum stiau toti, sau sangele vietii mamei pamant, dupa cum ii spunea tatal sau.

Iar legenda mai spunea ca cel ce gaseste orasul isi va gasi fericirea.

Numai acolo poti avea parte de pacea, linistea, bucuria, implinirea, bogatia pe care toata lumea o cauta.

Acolo se aflau toate bogatiile lumiii.

Tot legenda spune ca orasul nu poate fi gasit daca nu sti care este drumul Lunii, numai gasind acel drum si mergand pe el, la capatul sau vei afla Orasul de Aur.

Printul nostru era acum la varsta intelepciunii, cum spun batranii sfatului Azteca, varsta aceea nedefinita, cand orice om isi cauta linistea si implinirea.

Avea o familie mare, asa cum ii sta bine unui print, bogatii neinchipuite, o multime de sclavi si o armata puternica.

Era cel mai onorat om din imperiu.

Acum nu prea ii mai pasa de toate aceste lucruri. Era cuprins de tristetea neimplinirii, de zbuciumul cautarii, de lipsa telului care sa il faca fericit.

Intr-o noapte senina, cu luna plina, cand somnul nu dorea sa il imbratiseze, printul a iesit in gradina sa si s-a asezat langa micul helesteu cu pesti, unde statea de obicei sa isi adune gandurile. Acolo a vazut lucirea lunii in helesteu si cararea luminoasa descrisa de luna pe luciul apei. Si-a amintit, deodata, de legenda Orasului de Aur, orasul cautat de toata lumea si de-a pururi negasit. Inima lui s-a incalzit si telul sau s-a infipt bine in ea, ca un pumnal dureros ce trebuia scos neaparat de acolo.

In noaptea senina el a sculat sfetnicii, servitorii si familia. I-a anuntat pe toti ca va incepe cautarea Orasului de Aur. A strans slujitori, a strans arme si bogatii, a luat mancare si cu sufletul arzand a plecat in cautare.

Multi ani a umblat printul si multe meleaguri a batut cu pasul.

A intalnit oameni diferiti care vorbeau limbi ciudate, fiintele padurii si duhurile muntilor, s-a razboit, a cumparat si a incercat orice sa dea de drumul Lunii ce duce la Orasul de Aur.

A imbatrnit incet si s-a inchis la suflet, nimic nu ii mai convenea, devenea crud si obtinea rspunsuri cu arma in mana din ce in ce mai mult. A fost disperat si flamand, a fost insetat si trist, a fost nebun si curajos, dar nu a gasit aceea carare pe care luna sa o oglindeasca catre Orasul de Aur.

Cand a fost aproape de captul puterilor, intr-o tara arida din platoul cel mai inalt al muntilor, pe buza prapastiei la care se gandea de mult, a intalnit un om simplu, dar ciudat. Vobea fara cusur limba nobila a aztecilor, numai cineva din nobilime o putea face, dar era sarac si nu avea averi si slujitori. Traia de ceva timp pe malul Marelui Lac al Stramosilor la inltimea la care numai condorul cel sfant Azteca isi ingrijea puii. Omul acela a venit si a vorbit cu el si parca pace ii iesa din suflet.

A intanis mana, i-a dat o piatra de cuart si i-a spus:

- O mare Print al neamului meu, daca vrei sa gasesti Orasul de Aur, orasul unde orice om isi gaseste bogatia, te rog sa iei acesta piatra. La prima vedere este un simplu ciob de cuart, dar sa sti ca are puteri magice. Pleaca cu ea acasa, mergi in gradina ta, la helesteul de acolo. Cand ajungi, asteapta luna plina. Sa te apleci incet, in genunchi si sa pui piatra in apa. Ai sa vezi cum lumina Lunii iti va dezvalui drumul ei catre orasul mult cautat.

Printul a luat curios piatra, s-a uitat la ea un pic si bucuros a pus-o in tolba sa. A dat sa plece grabit, dar, un gand l-a fulgerat si s-a intors catre acel om si l-a intrebat:

-Ai fost acolo? Cum este? Ce ai gasit? De ce esti aici fara acele bogatii dar fericit ?

-Prea multe intrebari printe! spuse omul. Dar iti raspund. Am fost acolo si m-am bucurat de toate acele bogatii, ma bucur si acum de ele si sigur iti spun ca o sa fi si tu fericit cand o sa ajungi. Acum, du-te, toate acestea te asteapta !

Ca vrajit, printul nu a mai vrut alte asigurari, i-a strans pe putinii oameni care ii mai ramasese si bucurosi au plecat spre acasa.

Dupa mult timp si multe peripetii, printul nostru ajunse la cetatea sa.

Din pacate nu mai erau cu el decat doi oameni din tot alaiul cu care plecase. Restul s-au prapadit pe drumul cautarilor sale.

A gasit palatul gol si cucerit de jungla, regatul sau cu toate bogatiile era imprastiat in cele patru vanturi. Parca Zeul Sarpe cu Pene plecase si isi uitase toti supusii.

Degeaba plangea si striga printul, pietrele daramate nu mai raspundeau!

Acolo unde el isi odihnea capul si radea impreuna cu minunatii lui copii, luceau in noapte ochii unei pantere, ca ochii cruzi ai Zeului Destin Pantera.

Nu mai avea putere, nici macar sa vaneze pentru a-si potoli foamea.

Incet, cu pasul mic si inima stransa a trecut prin ruine si a ajuns in fosta lui gradina. Jungla era noul rege acolo, dar helesteul lui era aproape neatins. Luna plina se oglindea cu argintul ei in luciul apei. Printul s-a aplecat, s-a pus in genuchi, a deschis tolba ponosita si incet, a pus piatra de cuart in apa.

A stat, a stat si a asteptat sa vada minunea.

Cum statea el, acum pe burta la marginea helesteului, incet, luna lucind, a desenat o carare de raze oglindita-n ape.

Carare ce pornea din discul de argint si ducea pana la pieptul printului, se oprea chiar in dreptul inimii.

Atunci printul a inteles! Orasul de Aur era acolo, adanc ingropat in inima si sufletul sau!
Ooo, ce tristete si ce lacrimi fierbinti ieseau din ochii lui!

Plangea tristetea timpului pierdut si a celor dragi, plangea viata pierduta ca nisipul ce se scurge printre degetele sortii.

Dar era in acelasi timp senin si linistit, a gasit ceea ce cauta si pe care a avut tot timpul cu el.

In el era toata pacea, linistea, bucuria, implinirea, bogatia pe care a cautat-o cu ravna atata timp.

Atunci, Zeul Sarpe cu Pene isi prinse coada si a inchis cercul, odata cu ultima suflare a printului ce a murit implinit, el ajunsese in Orasul de Aur.

Orasul tuturor bogatiilor din lume, pe care fiecare om il poarta in el, in mintea si sufletul sau, orasul care se afla la capatul drumului Lunii atunci cand faci liniste si iti asculti inima!

Tot asa, ca printul din poveste, suntem noi oamenii. Cautam pacea, linistea in afara noastra.

Punem pret pe lucruri efemere, care nu tin asa cum ne-am dori.

Cautam bogatie si fericire in alti oameni, cand fericirea si bogatia nu o avem decat in noi.

Multi cauta sprijin si resurse in afara cercului lor de influenta. Isi stabilesc scopuri care sa le aduca fericire ce nu sunt sub propia lor putere, ci sub puterea unor lucruri sau a altor oameni.

Cand iti pui Orasul de Aur in afara cercului tau de influenta, vei alerga vesnic dupa pacea care nu ti-o poate oferi decat ceva din tine. Acest "ceva" sunt resursele tale interne. Toata lumea le are dar putini le cauta acolo.

Toti plecam in calatoria eroului, dar sa nu uitam ca tot ceea ce avem nevoie se afla cu noi, in interiorul nostru, nu undeva pe drumul Lunii !